Criminalul

"Tu poți să-mi spui Eri!"

14:00. Orele-s gata! A fost o zi al dracului de plictisitoare, cel puţin pentru mine care abia aşteptam să merg la spital pentru a o vedea pe Erika. Azi o externează, vreau să fiu acolo în caz că are nevoie de mine. Îmi iau rucsacul şi urc în maşină. Până la spital îmi fac un mic program în minte, şi realizez că pentru mâine nu prea am teme, deci pot sta liniştit cu Erika cât vreau eu, perfect! Nici că se putea mai bine!

Ajung în fața unei florării, fulgerător un gând de a-i cumpăra flori Erikăi îmi străbate mintea. Mă întreb oare ce flori îi plac? Hmm.. mi-a spus că îi plac trandafirii, deci asta voi cumpăra.
-Bună ziua, doamnă!
-Bună ziua, tinere! Te pot ajuta cu ceva?
-Da! Aş vrea un buchet mare de trandafiri, dar de culoare violet nu aveţi? Am întrebat asta imediat ce mi-am amintit că Erika iubeşte violetul.
-Desigur! Imediat îți fac buchetul.
-Mulțumesc!
-Să înţeleg că este o fată specială?
-Hă? Ce fată? Paream puţin confuz, deşi ştiam la ce se referă bătrânică din faţa mea.
-Oh.. tinere.. Nu te face că nu înţelegi. Fata cărei îi dăruieşti florile? Se vede pe faţa ta că e foarte specială pentru tine.
-De unde știți asta?
-Copile.. Am trăit mult, şi ştiu şi eu cum e să iubeşti şi să fii iubit, iar tu clar iubeşti o fată foarte specială.
-Da. Aşa este! Chiar e specială. V-aş putea spune atâtea despre ea, dar timpul îmi e în defavoare. Nu aveți idee cât de mult am ajuns s-o iubesc doar în câteva săptămâni (într-adevăr trecuseră săptămâni bune de când ea era în spital, iar eu o vizitam, şi în timpul ăsta mă ataşam şi mai tare de ea).
-Ai grijă de ea copile. Pare importantă, să nu o răneşti niciodată, nu ai idee cât doare inima unei fete rănite.
-Nu o să fac asta, vă promit! Acum trebuie să plec, vreau s-o văd cât mai repede. Sper să ne revedem.
-Să mai vii pe aici, cu ea cu tot, vreau să văd dacă e aşa specială cum ai spus.
-Cu siguranţă voi reveni! La revedere!
-La revedere!

Discuţia cu bătrânică aceea m-a ajutat să înţeleg că eu chiar o iubesc pe Erika, deşi poate sentimentul nu e reciproc.. Trebuie să-i spun asta, vreau măcar să știu ce simte ea.

Ajung la spital şi intru în camera Erikăi, dar nu o văd în pat şi nici în baie. Camera e complet goală, deja mă sperii, nu cred că au venit părinţii ei s-o ia de aici aşa repede, telefonul şi hainele ei sunt încă aici, deci nu a plecat. Dar unde poate fi? Ah, uite-o! E în părculeţul de lângă spital, pe o bancă. E atât de frumoasă în lumina soarelui, în câteva minute ajung lângă ea, şi fără să mă observe îi acopăr ochii cu mâinile mele, o simt cum tresare uşor speriată.
-Ghici cine e?
-Hmm.. aş recunoaşte vocea asta dintr-o mie! E Derek cumva?
-Îmi recunoşti vocea? O întreb puțin uimit deoarece nimeni nu a mai spus asta.
-Normal. Deja a ajuns să-mi placă vocea ta.
-Ești dulce.. Ce faci aici, afară?
-Sincer? Priveam peisajul. Ador vara, şi mai mult ador micii trandafiri din grădina asta.
-Mi-ai amintit de trandafiri. Ţi-am adus şi eu un buchet. Spun şi îi înmânez buchetul. O privesc. Nu îmi spune nimic, doar îl ia şi îl analizează bine, apoi pe chipul ei frumos îşi face apariţie un zâmbet. Se ridică pe vârfete picioarelor şi mă sărută pe obraz, apoi mă strânge în braţe. Ce a fost asta? Nimeni nu a mai reacţionat aşa până acum. Iar acel sărut, care era mai mult un pupic mi-a plăcut enorm, şi acum îl mai simt.
-De ce ai făcut asta?
-Păi nimeni nu mi-a mai adus flori până acum, şi nici atât, flori care au culoarea mea favorită.
-Eu nu sunt un nimeni, iar tu, Erika, meriţi totul, nu doar niște flori.
-Ești dulce. Mulţumesc mult!
-Nu o mai face, nu ai de ce. Când o să pleci de aici?
-Nu ştiu.. Ai mei nu mai vin să mă ia acasă, cica sunt ocupaţi şi trebuie să mă descurc singură.
-Nu-i nevoie de asta! Te duc eu acasă!
-Ai face tu asta pentru mine?
-Nu știi câte aş face pentru mine, pitico.
-Hai că nu-s aşa mică.
-Nuu.. chiar deloc! Surâd atunci când îi văd faţa, vrea să facă ape bosumflata, dar nu-i prea iese.

O iau de mână şi mergem înapoi în salon pentru a lua hainele şi chestiile minore de pe acolo. În zece minute urcăm în maşină şi pornim spre casa ei. Tot drumul între noi e o linişte profundă, apăsătoare chiar. Nu ştiu la ce se gândea ea, dar în mintea mea încă se creea planul de a-i ucide părinţii. Voiam să fac asta repede, fără ca ea să audă sau să vadă ceva, nu îmi doream s-o rănesc mai rău decât e deja. În seara asta sigur voi acţiona, nu vreau ca Erika să mai sufere din pricina alor săi, nu mai suport asta, iar eu voi fi lângă ea când îşi va descoperii părinţii, poate aşa o să mă apropii de ea mai mult, oricum nu o pot lasă singură în asemenea momente. E decis, în această seară va avea loc masacrul! Adjudecat!

Bun. Am ajuns la casa Erikăi, era destul de mare şi spaţioasă. I-am deschis uşa şi am ajutat-o să-şi lase bagajele, mă întrebam însă unde sunt părinţii ei, îi căutăm cu privirea, şi ea a observat asta foarte repede.
-Te uiți după ai mei?
-Oarecum.
-De ce?
-Aşa. Unde sunt ei?
-Tata sigur e la vreun bar, iar mama e la muncă.
-Oh.. ok. Auzi, nu vrei să ne plimbăm puțin?
-Cum să nu! Unde mergem?
-Mai întâi mergem până la mine acasă pentru a-l hrăni pe Royall şi după prin parc.
-Cine-i Royall?
-Animăluţul meu de companie, e un liliac.
-Nu cred! Şi mie îmi plac liliecii, abia aştept să-l cunosc.
-Să ştii că e foarte prietenos, adoră persoanele noi.
-E perfec!
Am urcat în maşină şi eram gata de drum. O priveam pe micuţa Erika şi era foarte entuziasmată, se uita peste tot prin maşină, apasă toate butoanele şi curiozitatea ei mă face s-o întreb ce se petrece.
-Erika, eşti ok? Ce-i cu tine?
-Da! Sunt ok! Doar că mă entuziasmează gândul că aş putea vedea un liliac în carne şi oase, sper doar să nu-l sperii.
-Deci asta era! Hmm.. stai calmă măi, nu o să-l sperii, nu e genu' de liliac timid.
Am râs amândoi la afirmaţia mea, care, de fapt nu mi s-a părut aşa amuzantă, dar Erikăi da. Ciudat. În vreo 10 minute ajungem la mine acasă, parchez maşina şi îi deschid Erikăi uşa de la intrare. Ea păşeşte încet, foarte timidă, şi dintr-o dată fuge în spatele meu. Cred că s-a speriat de ceva.
-Stai măi! Ce s-a întâmplat?
-E ceva acolo.. S-a mişcat. Îmi spune şi arată spre un colţ întunecat al camerei mele unde lumina nu-şi facea deloc simţită prezenţa, aşa că am aprins becul şi micuţul Royall mi-a sărit în braţe.
-Vezi Eri, e doar Royall. Uite, e inofensiv.
-Ştiu.. e aşa simpatic. Nu ştiu de ce m-am speriat. Hmm.. e drăgălaş.
-Ok Eri, eu merg să-mi fac un duş, tu ai grijă de Royall, şi dacă îți e foame, ia ceva din frigider. Ea nu a mai spus nimic, doar m-a privit puțin confuză şi nu înţelegeam de ce, am greşit undeva?
-Tu.. tu mi-ai spus "Eri"?
-Da.. de ce? E un lucru rău? Dacă vrei nu o mai fac.
-Nu, nu! Fă-o! Îmi place.. Până acum nu lăsăm pe nimeni să-mi spună aşa, iar acum, când ai spus-o tu am simţit cum ceva din mine se bucură de asta. Tu poți să-mi spui "Eri"!
-Ok Eri! Deci eu merg la duş.
-Ok Derek! Sper să te îneci! Mi-a spus şi s-a apropiat de mine, apoi m-a sărutat pe obraz. Ce a fost asta? Mi-am atins obrazul şi cred că roşisem.
-Mai taci. I-am mai spus apoi am plecat din dormitor, lăsând-o cu Royall, ştiu că el va avea grijă de ea. Uh.. am încercat să-mi pun ordine în gânduri, dar în zadar, e clar că m-am îndrăgostit de fata asta, dar nu ştiu dacă ea simte la fel.. Trebuie să-i spun ce simt, indiferent de ceea ce simte ea, nu mai pot trăi cu povara asta. O să-i spun dupa ce îi termin părinţii, poate asta o va calma, sau cine stie.. Merită să risc, nu? Da, chiar merită, pentru fericirea ei. Nu aş mai suporta ca tatăl ei s-o rănească, sau mama ei s-o jignească, nu merită asta. Ea e specială, ea e micuţa mea şi nimeni nu o va răni vreodată! Îmi jur asta!

Am terminat repede duşul şi când am coborât în bucătărie, Erika gătea ceva care mirosea îmbietor, iar micuţul Royall o privea cu admiraţie, sau aşa părea cel puţin.
-Gata Derek?
-Da micuţo. Ce găteşti aici?
-Păi fac un peşte la cuptor, îmi e cam foame.
-Sincer, şi mie. Dar puteam ieși în oraș dacă voiai.
-Nu. Vreau să stăm aici cu Royall.
-Oh.. ok.

Peştele a fost gata în vreo juma' de oră, timp în care eu şi Erika ne-am cunoscut mai bine. După cină ea e vrut să o duc acasă, era destul de târziu şi oricum, trebuia să îmi pun planul în aplicare astă-seară. Am lăsat-o în fața ușii, iar din casă de auzeau câteva țipete, semn că ai ei se ceartă. M-am îndepărtat puțin de casa ei ca să pară că am plecat, apoi m-am întors şi am privit pe fereastra de la intrare. Am ghicit bine, ai ei se certau, nu prea auzeam de ce, dar am văzut-o cum vrea să îi împace, iar în acel moment tatăl ei a lovit-o aşa tare încât aceasta a căzut la pământ, apoi l-am auzit spunând că nimeni nu o iubeşte pe Erika şi ar fi mult mai bine dacă ar murii.. Deja îmi strângeam cuţitul în mâini, gata să intru peste el în casă şi să-l omor pe loc, dar ştiam că astfel aș fi speriat-o pe Erika, așa că am preferat să aştept până când aceasta va adormi.