Erai în război cu tristețea.Bătălia se ducea într-un loc sumbru.Miile de soldați pe care îi aveai și care îți reprezentau toată bucuria,își târau picioarele cu greu.Apoi se loveau de umbre întunecate și dispăreau.Atunci și o parte din tine murea.
Și mureai ultimul.Nu înainte să-i vezi pe toți cei din jur cum își dădeau viața pentru tine,întinzând mâna către o altă lume.Mureai și tu,încet.
La final,lacrimile îți loveau necontenit obrazul,în căutarea unui refugiu.Erai doar tu,un cadavru umblător ce nu-și găsea liniștea.Dar de data asta tristețea a ales să fie îngăduitoare cu tine și ți-a țintit pieptul.Amintirile plecau în liniște,lăsând în urmă șiroaie negre dintr-un lichid ce te ținuse în viață atâta vreme.Lumea se transforma radical în ultimele momente din viață.Umbrele întunecate deveneau raze luminoase de soare,gloanțele îndreptate spre tine deveneau flori,iar apoi cădeai.Speranțele te părăseau,la fel și viața.Ochii ți se închideau încet,parcă încercând să-ți mai spună ceva.
Și deveneai din nou pământ.Din nou o bucată neagră fără rost.Și mormântu-ți era săpat de dușmani.Întunecimea era ultimul lucru pe care l-ai văzut.Cădeai în groapă.Dar,desigur că nu ai fi scăpat așa de ușor.Groapa e de fapt realitatea.
Ochii ți se deschid din nou,văzând neclar din cauza lacrimilor.Iar pieptul ți-e gol,păstrând parcă amintirea unor gloanțe nedeslușite.
