Lumea era foarte îndepărtată și foarte ștearsă.Tot ce putea vedea erau norii albi care i se întindeau deasupra capului.Dacă se întindea,putea să-i atingă.Putea să vadă cum se modelează și mutilează singuri,cum dispar și cum apar.Putea să vadă totul.
Se ridică în picioare și părăsi banca singuratică.Parcul îi aducea întotdeauna aminte de trecut.
Când venea aici cu mama sau cu tata.
Dar acelea erau vremuri îndepărtate.
Se întuneca,așa că porni încet spre ieșire.De pe o bancă din apropiere,Jonathan se ridică și porni spre ea.
-Kaylee,vreau să vorbim.
-De ce nu mergem înspre casă?
-Înspre casă?întrebă Jonathan uimit.Încă mai o casă,așa-i?
-Da,de ce nu aș mai avea?
-Pentru că...pentru că am crezut...că ai pierdut tot.
-Chiar așa a fost.Dar ceea ce e muritor ne părăsește.Amintirile nu sunt muritoare.Iar casa...acasă e o amintire.
Apoi îi întoarse spatele și plecă.
