După patru luni
Clacy se bucură mult să-și vadă sora vitregă.Încercă să o îmbrățișeze,dar înconjură aerul.Așa că se retrase și o lăsă pe Kaylee să-i vadă noua casă.Herald îi povesti pe scurt ce se mai întâmplase.
-Kaylee?
Fata nu răspunse,așa că o mai întrebă o dată.
-Kaylee?Mă asculți?
-Da,spuse ea șoptit,revenind dintr-o lume îndepărtată.
-Tocmai îți spuneam că sora ta este însărcinată.
Kaylee voia să spună ceva,dar nimic nu-i ieșea pe gură.
-În ce lună e?,spuse în final.
-În a treia.A vrut să-ți spună,dar...
-Nu face nimic.E bine.
Kaylee se ridică de pe canapea și porni spre baie.
După ce închise ușa,alunecă,sprijinită de perete.I se părea că întreaga lume se prăbușise,că nu mai exista nici un motiv de a trăi.Clacy era singura care o înțelegea.Iar acum Clacy nu mai avea să o facă,pentru că va deveni mamă.Iar atunci va trebui să înțeleagă pe altcineva.
Își deschise telefonul și tastă din memorie numărul lui Jonathan.De fiecare dată intra căsuța vocală.Așa că se duse și îi spuse lui Clacy că vrea să meargă la o plimbare.
Ieși afară,dar în loc de aer,plămânii i-au fost invadați cu o duhoare dulceagă.Apoi își dădu seama.Erau flori.
Jonathan stătea lângă ea,ținând în mâna dreaptă un buchet cu trandafiri roșii,iar în cea stângă o cutie micuță.Amândoi rămăseseră muți până când Jonathan rupse tăcerea.
-Kay,vrei să...să ieși...să ieșim la o plimbare?
Kaylee nu spuse nimic,dar luă buchetul și cutia cu bomboane,deschise ușa și le aruncă pe măsuța de cafea.Apoi se întoarse în fugă și îi spuse,cu o față imposibil de citit:
-Sigur.
Avea nevoie de înțelegere.Și la el toate problemele se rezolvau.Existau atâtea soluții...Doar că un cadavru umblător nu putea vedea și o parte bună sau frumoasă a lucrurilor.Și ea era ea.
Jonathan o trase de mână spre o bancă veche și izolată.Se simțea puțin prea impulsiv.
Te iubesc.
Nu știa dacă mintea lui repeta asta într-una sau gura lui se deschise involuntar să o spună.
Așa că îi spuse asta,iar apoi o prinse de după umeri,încercând să îi pună capul pe umărul lui.
Kaylee era puțin surprinsă,dar îi spuse:
-Îți amintești că amintirile nu mor,așa-i?
-Da,am încercat să conștientizez că ăsta e un fel de motto al tău.
-Nu e doar un motto.Îmi descrie viața.
Jonathan se aplecă ușor înspre ea și o sărută pe obraz.
-Nu pot,John.N-am putere nici să trăiesc.Simt că dacă fac ceva în plus,n-o să pot nici să mor.O să dau peste ceva indescifrabil,care îmi va îngropa viața în suferință.Și aș face-o pentru tine,dar de data asta nu vreau să mă mai pierd.
-E în regulă,Kay.E în regulă.
Doar că din ochii lui Jonathan lacrimile izbucniseră deja.
