Kaylee nu îl mai văzuse pe John de câteva săptămâni,poate chiar luni.Credea că se resemnase cu respingerea ei,dar nu era convinsă.Se hotărâse să se ducă la Kate,bunica lui,la casa din Hillydale.
Pornise de dimineață,așa că ajunse puțin după ora 14.Coborî din mașină și se opri o clipă să admire peisajul.Dâre de lumină se plimbau pe culmile dealurilor,iar reflexiile ajungeau până la picioarele ei.Micul magazin alimentar de pe colț avea geamurile scăldate în lumina puternică a soarelui.Bordura era brăzdată de umbrele copacilor înalți.Pornise încet pe o alee până dădu de casa vopsită într-un portocaliu deschis.În curte era o jerbă mare de flori,pe care scria ”Cinste ție,Hendet!Lumea nu va mai fi la fel fără tine.”.Kaylee își spuse că era rămasă de la moartea lui William Hendet,bunicul lui Jonathan.
Bătu încet în ușă.Îi deschise Linda,prietena lui Kate.Cum o văzu,Linda se încruntă,apoi îi spuse să intre.Kaylee se descălță,dar se întoarse când o auzi pe Kate plângând.Era pregătită să întrebe ce se întâmplă,când Linda spuse aproape șoptit:
-Tocmai am venit de la înmormântare.
Kaylee făcu ochii mari,și după câteva momente de gândire,spuse repede:
-Înmormântare?A cui?
Nu se auzea decât ticăitul profund al ceasului vechi.Pereții parcă erau gata să se dărâme,iar atunci Kaylee le văzu pe cele două îmbrăcate în negru.
-Dar...William a murit de mult.
-Aici nu e vorba de William,îi spuse Kate.Johny al meu...s-a dus.
Izbucni din nou în lacrimi,iar fata se sprijini ca să nu cadă.Se clătină până la ușă,își încălță bocancii și ieși,lăsând ușa deschisă.Linda țipa în urma ei s-o închidă,dar Kaylee se pierduse.
Zăpada albă contrasta cu gândurile întunecate ce-i străbăteau gândurile întunecate.Întreaga lume nu părea decât un port,iar ea nu era un vapor.Era doar o piedică,îi făcea pe alții să sufere.Dar nimeni nu se gândea că și ea suferea.Nici măcar John nu se gândise când se sinucise.Crezuse că atunci avea să scape de durere.Și a scăpat.Dar le-a dat-o celor care îl iubeau.
-Jonathan,spuse ea cu glas stins.Discuția cu Kate o obosise și aproape o făcuse să fie așa de disperată,încât să fugă până la mașină și să plece.Să plece.Să ajungă lângă Johnathan.
Se urâse pentru ce îi spusese atunci,în parc.Locul unde au petrecut cele mai frumoase clipe a fost distrus cu desăvârșire când acele șoapte nedeslușite i-au ieșit pe gură.
-Adio,John.Adio,ființă umană protectoare și blândă.Dar,stai.Dacă tu nu poți ajunge la mine,eu pot.Așteaptă,numai să ajung acasă.
Deschise ușa apartamentului,după ce trecuse printr-o aglomerație de corpuri.
Alergă spre baie cu un cuțit mare de bucătărie.
-Nu pot să suport o înjunghiere,Jonathan.Iartă-mă pentru asta.Dar îți voi oferi tot ce-mi dă viață.Poate vei învia tu.Și voi muri eu.Așa va fi mai ușor.
Apoi îți brăzdă pielea cu câteva tăieturi lungi și adânci,din care viața se scurgea cu repeziciune,lăsând în urmă tristețea și regretul.
