C A P I T O L U L 2
S O P H I A
"Trădare sau sacrificiu?"
Dimineața vine mai devreme decât m-aș fi așteptat. Nu mă trezesc însă pentru ca m-am odihnit suficient, dacă stam să o luăm astfel, mi-ar mai trebui vreo două zile ca sa recuperez. Razele soarelui pătrund prin draperiile subțiri și ajung până la mine. Ceea ce este suficient ca sa îmi întrerupă visul frumos în care trăiam și să mă aducă la realitate. Aproape imediat după încep să îmi amintesc tot ce s-a întâmplat ieri și sar din pat la propriu.
Trebuie să știu cum se simte mama, dacă tata a reușit să găsească un donator. Trebuie să mănânc ceva, pentru că stomacul meu a început să cânte o întreagă melodie de foame.
Merg spre baie mai mult pe vârfuri, din cauza parchetului mult prea rece care îmi deranja picioarele. Durează mai puțin de jumătate de oră să mă pregătesc, apoi să mă îmbrac. Nu acord prea mare atenție hainelor pe care urmează să le port astăzi, tot ce știu este că trebuie sa ajung cât mai repede în living. Așa că îmi bag telefonul, care oricum nu are vreun mesaj sau apel nepreluat, în buzunarul de la spate al pantalonilor și mă îndrept către scări.
Contrar așteptărilor mele, casa este cufundată în liniște. Ceea ce este destul de ciudat, este trecut de ora nouă. Abia atunci când ajung în bucătărie, zornăitul unei cesti de cafea tulbură liniștea ce mi se părea apăsătoare.
— Bună dimineața! exclam către Gabriel, zâmbind slab, iar el doar mă privește obosit.
După expresia pe care o are, pare că nici el nu s-a odihnit prea bine. Părea prezent doar cu trupul, nu și cu mintea. Și îl înțeleg, atunci când ți se îmbolnăvește un părinte peste noapte nu este ca și cum îți mai poți duce viața liniștit.
Trec pe lângă el și îmi torn cafea într-o cană, apoi scot și niște biscuiți cu ciocolată și ii așez pe o farfurie. Din păcate, am rămas fără lapte, așa că sunt nevoită să îmi consum cafeaua simplă. Mă așez în partea opusă la masă și împing farfuria la jumătate, dar nici măcar nu o privește.
— S-a întâmplat ceva? îl întreb oarecum suspicioasă.
Arată mai abătut decât atunci când am ajuns aseară acasă. Și nu pot să mă gândesc decât la faptul că el știe ceva ce eu nu. Sper doar că acel ceva este un lucru bun.
— Ai vești?
— Tata a vorbit cu un prieten de-al lui, Thomas Devon. A spus să mergem azi să cunoaștem donatorul.
— Atunci de ce ai fața asta?
Răspunsul sau întârzie să apară. Deși instinctul îmi spune că mi se ascunde ceva, îl cunosc mult prea bine pe Gabriel și știu că nu ar putea să țină secrete față de mine. Nu unele foarte importante, ce-i drept.
— Sunt doar obosit.
Aprob convinsă doar pe jumatate, mâncând în liniște încă un biscuite. Donatorul găsit înseamnă însănătoșirea mamei, deci un motiv de bucurie. Oricum nu mă așteptam ca tata să se descurce așa de bine să să găsească într-un timp așa de scurt persoana de care aveam nevoie.
— Ai dormit bine? mă întreabă la un moment dat, probabil încercând să mențină o conversație normală.
— Atât cât de poate, ridic din umeri. La ce oră trebuie să mergem? întreb, terminând și ultimul biscuite de pe farfurie.
