Teenage Rebels

2. Gee

-Si sa nu te puna naiba...

-Mama a zis sa nu folosesc cuvantul ala.

Imi dau ochii peste cap si oftez.

-Klaus, tasteaza si taci.

Stau in pat de la 4. De somn n-am avut parte de cand minunata mea mama s-a gandit sa-l trimita pe pacostea de frate-miu sa ma trezeasca. Atat ea cat si tata stiu foarte bine la ce ora am ajuns acasa si sunt destul de sigura ca trezitul asta, cu noaptea in cap, a fost ideea ei de a-mi da o lectie.

-Sa nu te puna naiba sa ma suni. Ai scris?

-Da.

-Acum apasa trimitere si scrie Arthur. L-ai trimis?

-Da.

Sunt atat de mahmura si de obosita cum n-am mai fost de la majoratul lui Arthur. Petrecerea de aseara chiar nu merita, dar cand am aflat ca cel mai cautat tip din liceu da petrecerea, a trebuit sa merg. Bine, al doilea cel mai cautat. Primul e Arthur.

Intind mana si simt palmele mici ale lui Klaus cum imi dau telefonul. Desi are 5 ani, m-am folosit prea mult de copilul asta. Uneori ma gandesc ca poate asta e cauza pentru care e atat introvertit incat unele rude nici nu stiu de existenta lui. Si alte ori ma gandesc cum de fratele meu mai mic e aproape la fel de inteligent ca mine.

Cu cearsaful inca pe cap, ma rostogolesc si incerc sa atipesc.

-A, Gerard?

-Ce?! Klaus iti jur, mai spune-mi o data Gerard si o sa fiu singura la parinti.

-N-ai indrazni!

Imi ridic cearsaful de pe ochi destul incat ca fratele meu mai mic sa imi vada machiajul intins si cearcanele.

-Vrei sa afli?

El isi increteste nasul si, cu mainile incrucisate la piept, scoate limba la mine.

-Da-mi banii, ciudato.

-Ugh, ia-i de pe noptiera si pleaca odata, mucosule!

Aud podeaua scartaind, si curand usa inchisa ii anunta plecarea. Ii multumesc lui Dumnezeu si inchid ochii.

Usa se deschide repede si imi aud parintii vorbind.

-Crezi ca e moarta?

-Ah, Cal scumpule, n-avem noi norocul asta!

-Stiti ca va aud, nu?

O aud pe mama chicotind si podeaua scartaie din nou. In momentul urmator, cearsaful imi zboara de pe cap. Deschid incet un ochi si sunt intampinata de zambetul malefic al mamei.

-Domnita draga, stii ca ai scoala azi, nu?

-Mamaa!

-E prea mahmura, iubito. Poate ar trebui sa stea acasa azi.

-Nu-i vina mea ca nu stie sa bea! Asta o ia de la tine, sa stii. N-o sa ma vezi pe mine mahmura asa.

Ma ridic in fund si renunt. Mama sta cu bratele incrucisate la piept, cu parul negru prins intr-un coc lejer. Nu-mi vine sa cred ca, la aproape 40 de ani, ea inca mai poarta pantaloni taiati si tricouri cu trupa pe care o detest si o iubesc in acelasi timp, My Chemical Romance, de parca e o adolescenta la pubertate.

Toata lumea imi spune ca am cea mai tare mama. Ca e de gasca, cool pentru ca are piercing uri si tatuaje si pentru ca e artist tatuator. Dar e un cosmar, uneori pare ca a uitat ca a fost si ea adolescenta, si nici nu o sa pomenesc ca m-a botezat dupa doi membri din trupa ei favorita. Doi membrii masculini!