Sara POV
In cateva zile, mai precis o saptamana, vine Ryan.Abia astept sa-l vad si parca, de cand am vorbit deschis cu Jake am inceput sa gandesc mai pozitiv, mai colorat.
Nu stiu ce se intampla cu tipul asta, dar nu ne-am mai certat de ceva vreme.Parca mi-e oleaca dor de vechiul si arogantul Jake, dar nu l-as schimba pe asta nou pentru nimic in lume.
Este atat de bland si se poarta asa frumos!Prea frumos as zice.Nu stiu ce se intampla, daca acum gandeste diferit, daca a realizat ceva...nu stiu nimic, pentru ca niciodata nu vorbeste despre el.Nu stiu niciodata cum sau ce simte.Nu stiu ce gandeste sau de ce are nevoie.Asta pentru ca are un scut de piatra care ma tine la distanta.
Atunci cand stam impreuna, totul e bine si frumos, pana cand incerc sa vorbim despre el.Atunci Jake cel zambaret dispare.Devine rece si se distanteaza.Cunosc multe persoane carora nu le place sa vorbeasca despre ceea ce simt.Si eu am fost una si inca mai sunt uneori.
Totul era bine cand vorbeam despre generalitati, ca ultimul lucru pe care l-am desenat, sau ultima melodie ascultata, dar cand incalcai linia imaginara si nu mai vorbeai cu mintea mea, ci cu sufletul meu, ma raceam si iti raspundeam monosilabic abia asteptand sa schimb subiectul.
Asta pentru ca sufletul meu era foarte timid si nu putea vorbi despre el insusi.Pentru ca se rusina si voia sa scape de atentia acordata si sa vada ce face sufletul celuilalt, daca e bine sau are nevoie de un bandaj, de o vorba buna.
Dar, la un momentdat, sufletul meu nu a mai putut rezista.Era atat de trist si ranit, incat nici o mie de bandaje nu l-ar fi putut ajuta sa se vindece.Era atat de slabit ca am crezut ca va ceda...dar ceva s-a intamplat.
Un alt suflet i-a aparut in cale si a avut grija de el.In fiecare zi ii dadea un nou bandaj si pe langa asta, o vorba buna si calda menita sa ii aline durerea suferita atata timp cand in loc sa foloseasca bandajele oferite, le dadea altuia.Acel suflet m-a salvat, m-a vindecat si mi-a dat putere.Iar acel suflet ii apartine lui Ryan.
Poate ca nu se intelege exact, dar asta am simtit, iar sentimentele sunt complicate si greu de inteles, corect?
Tocmai de acea nu ii pot intelege sentimentele lui Jake.
-Buna...spun eu cu glas tremurand si incet ma apropii de locul in care, citind aceeasi carte ca mai inainte statea Jake.
-Buna.spune el zambindu-mi cu caldura.
-Ce faci aici?Singur?intreb asezandu-ma langa el.
-Citeam, ma gandeam, imi limpezeam mintea involburata.
-Jake...Sti ca suntem prieteni, nu?
-Da, de ce intrebi asta?
-Si stii ca prietenii isi spun unul altuia lucruri care ii macina.
-Cam asa.spune el, vocea lui prinzand un aer glacial.
-De ce nu vrei sa-mi vorbesti despre tine?
-Ce anume sa-ti spun?
-Sa-mi spui ce se intampla aici!spun impungandu-l cu degetul in dreptul inimii.
-Nu-ti pot spune ce se intampla acolo, pentru ca nu se intampla nimic acolo.spune el ridicandu-se, luandu-si geaca din cuier si iesind ca o furtuna din apartament.
Am sovait putin, pierzand timp important, dar in cele din urma am hotarat sa-l urmaresc.Astazi voi afla ce se intampla cu el si prin ce trece sufletul lui, indiferent ce va zice si cat se va opune.
Asa ca fara sa mai tin cont ca e deja seara si afara e racoare, m-am ridicat si am plecat val vartej dupa Jake.
Am coborat scarile in fuga si cand am iesit din bloc m-am uitat imprejur.L-am vazut undeva, la cativa metri departare de mine, vorbind la telefon.Parea foarte abatut si plictisit si avea o expresie neutra pe fata.
Dupa cateva minute, a inchis telefonul si a inceput sa mearga, evident cu mine dupa el.
Asta nu este prima data cand Jake dispare in noapte si chiar daca la inceput nu i-am dat importanta acestui lucru, acum trebuie neaparat sa aflu unde merge el, asa ca am continuat sa merg in intuneric.
Doar ca era atat de frig!Iar eu eram intr-o afurisita de bluza cu maneca scurta!
Ignorand frigul, care imi facea tot trupul sa se cutremure, l-am urmat incontinuare de Jake.
Stiu ca nu-i ok sa urmaresti pe cineva, dar acum este o urgenta.Trebuie neaparat sa stiu unde merge Jake.Poate aflu ceva despre starea lui...
L-am urmarit de la distanta pe Jake, pana am intrat intr-un parc.Era un parculet micut, dar foarte frumos.Nu-l mai vazusem niciodata pana acum.
Aleile erau facute din caramida, bancute de lemn ca noi-noute erau puse peste tot, luminate puternic de cate un felinar rustic.
Totul era atat de frumos...exceptand multimea de ciudati de acolo.
Erau foarte multi adolescenti, mai multi baieti decat fete, care mai de care mai ciudati.
Parca era o intrunire a ciudatilor, unde urma sa aiba loc un ritual sacru de ''ciudatire'' a unei noi fiinte fara vina.
Toti erau atat de infioratori si imi aruncau priviri nebune, pline de speranta.Insa nu i-am lasat sa ma intimideze si l-am urmarit incontinuare pe Jake.A mers, linistit, cu mainile in buzunarele gecii si s-a asezat langa niste baieti care pareau putin mai normali decat ceilalti...foarte putin.
L-am privit in tacere.Vorbea cu acei baieti si zambea.Parea ca se distreaza.Ca acei prieteni il scot din normalitate si din rutina.Insa oricat as fi iincercat sa ma conving, zambetul lui nu i se reflecta si in ochi si asa am ajuns la concluzia ca el vine aici, in locul asta plin de ciudati, din obicei, si nu pentru a-si descreti fruntea.Dar...totusi radea si asta inseamna ca pentru un moment, fie el cat de scurt, el avea sa uite acel lucru care il deranjeaza si il macina.
I-am aruncat o ultima privire acelui Jake singuratic si rece si m-am intors, vrand sa ies din parc.
Am urmat aleea, gandidnu-ma cat de singur trebuie sa se simta Jake.Imi pare tare rau pentru el si chiar mi-as dori sa-l ajut, dar el nu ma lasa.
Am incercat sa maresc pasul ca sa ma mai incalzesc putin, dar degeaba.
Cand mai aveam putin si ieseam din acel parc frumos dar plin de ciudati, am auzit niste zgomote.Le-am ignorat si am continuat sa merg, dar cu cat mergeam mai mult cu atat auzeam zgomotele si pasii mai tare.
Imi era teama.Eram in parcul ala, plin de tot felul de oameni...singura.
Am mai marit pasul o data, incat aproape ca o luasem la fuga si fix cand sa ies pe poarta parcului si sa merg acasa, apoi sa ma bag in pat si sa ma prefac ca nu am facut nimic, am simtit o mana osoasa care m-a prins de incheietura.Acea atingere mi-a dat furnicaturi in tot corpul.Era o senzatie tare ciudata.
M-am intors incet, rugandu-ma in zadar sa fie cineva cunoscut, dar am dat cu ochii de trei derbedei masivi cat muntii.
S-au uitat la mine, m-au analizat din cap pana in picioare, apoi au schimbat priviri complice intre ei.Fiori reci si-au facut aparitia pe sira spinarii mele...si nu erau de la frig.
-Ce faci, roscovano?spune unul dintre ei, scotand sunete ca la nasterea unei foci...ceea ce el probabil numea voce.
-Singurica?intreaba al doilea.
M-am dat un pas in spate.Le-as fi spus cateva cuvinte cu gura si tupeul meu, dar era o micuta problema...nu le mai aveam.Nici vocea nici tupeul.Toate cuvintele pur si simplu refuzau sa imi iasa din gura.Parca toate literele ma implorau sa nu le spun, caci voi intra intr-un pericol mai mare decat cel in care sunt deja.
