Dincolo de întuneric: Obscuritate.

Capitolul 5. Eroul meu.

Destinul nostru a fost scris.

Eu sunt a ta şi tu al meu,

Sentimente, trairi de nedescris

Aşa cum suntem acum, vom fi mereu.

Trecutul des mă neglija

Tu eşti acum preocupat de zor,

Eu sunt veşnica ta grijă,

Tu veşnicul meu ocrotitor.

Următoarea zi, pe seară, eu eram în camera mea pregătindu-mă să ies pe afară. Toată ziua fusese insuportabil de cald şi nu ieşisem deloc din casă. Însă, la fel ca toţi ceilalţi care mă sunaseră să ies, aveam de gând să profit de căldura nopţii de vară. Când am fost gata, am verificat-o şi pe Kate. Era gata şi ea. Am închis casa, pentru că de obicei când ieşeam pe afară noaptea, trecea de ora unu până să ne întoarcem.

Am sunat-o pe Rose în timp ce mergeam spre casa ei. După două minute a ieşit şi ea. Era singură şi în sinea mea sperasem să iasă însoţita de Axl, dar am evitat să o întreb unde era.

Eram toate trei îmbrăcate în haine subţiri şi draguţe de vară. Eu purtam o pereche simplă de pantaloni scurţi şi un maieu albastru larg, pe care l-am băgat în pantaloni, iar în picioare aveam o pereche de tenişi tot albaştri.

Eram gata de plecare, când deodată Collin a oprit maşina lângă noi.

-Încotro?, întrebă el ştiind deja râspunsul.

-La Gold Greek, i-am spus eu.

-Drum lung, domiţelor. Nu aţi vrea să vă duc?

Gold Greek era un mic părculeţ din partea opusă a cartierului. Nu prea umbla nimeni pe acolo şi nici nu erau multe case prin jur. Acolo ne făceam noi veacul.

Odată ajunşi acolo, ne-am întâlnit şi cu restul. Zoe, Blake şi Sara erau acolo. La fel şi Thomas şi Kyle. Mi s-a strâns stomacul când l-am văzut. Avea mâna stângă bandajată. Cand m-a văzut şi el, m-a examinat câteva secunde de la distanţă, apoi mi-a zâmbit. Deodată, eram numai noi doi acolo. Am avut un impuls să mă duc direct la el şi nu i-am rezistat. Am început să merg cu paşi repezi fără să-mi pese cine mă privea. S-a ridicat când am fost suficient de aproape de el şi i-am sărit în braţe, iar el m-a cuprins cu ambele mâini. Am stat aşa câteva momente, lănsându-mă copleşita de căldura îmbrăţişarii lui.

-Eşti bine?, l-am întrebat într-un sfârşit.

-Da, nu e nimic.

-Mă bucur.

-Aş fi fost si mai bine, dar nu ai avut grijă de mine. Nici nu mi-ai scris.

-Da, păi, nici tu nu mi-ai arătat că ai fi vrut să am.

-Câtă răutate în cuvintele tale.

-Sunt cuvinte realiste.

-Dar rele.

După acel schimb de replici, mi-am dat seama că nu numai eu nu îi acordasem atenţie. Adică, nu eu fusesem cea părăsita în pădure? Eu ştiam că era în siguranţă cu restul, dar el ştiuse ceva de mine până să mă vadă întinsă în pat? Nu. Aşa că de ce să fiu ca un căţeluş în faţa lui când cel care greşise, de fapt, era el? Eu am fost pe cale de a muri, iar dacă i-ar fi păsat cu adevărat, nu m-ar fi uitat. Nu mă gândisem la toate astea înainte să îl văd faţă în faţă, iar când în sfarşit am realizat ce fraieră fusesem, am devenit mult mai rece decât fusesem în urmă cu doar câteva secunde.