Lost On You

Capitolul 1.

Cum a inceput infernul? Nu stiu nici eu... dar cert e ca de mica traiesc in el. La varsta de 14 ani am ramas fara mama. De ce? La vremea aceea tata imi zisese ca m-a parasit.. dar abia acum, majora, am aflat ca ea a fugit de tatal meu care o batea zilnic. Nu am mai vorbit cu ea de atunci. Oare e bine? Are pe altcineva? Mii de intrebari imi strabateau mintea in cautare de raspunsuri dar acele raspunsuri intarziau sa mai apara. Viata a fost destul de dura cu mine. Dupa plecarea mamei avand zilnic parte de batai din partea tatalui meu care ma ura inca de cand ma nascusem si ii reprosa mamei ca e curva si ca m-a facut cu alti barbati si ca nu-s copilul lui. Fugeam des de acasa si stateam pe strazi zile in sir de frica tatalui meu. Dormeam pe banci in parcuri si mancam ce apucam. Cand ma intorceam acasa moarta de foame si infrigurata mai primeam o runda de bataie care imi tinea de foame o zi intreaga... in afara faptului ca eram batuta acasa la scoala eram vazuta ca o paria dar asta nu ma facea sa renunt la invatatura pentru ca voiam note mari doar cu gandul de a ajunge ceva in viata si sa ma pot angaja ca sa scap de tatal meu. Toate astea au fost asa pana cand inima mea a incetat sa mai bata cateva secunde atunci cand l-a intalnit pe el. Era cel mai frumos baiat vazut de mine si m-a facut sa ma indragostesc pe loc de el. Dar vorbele lui m-au ranit atat de tare incat in ziua aia am vrut sa ma sinucid. Am incercat sa imi tai venele pana se scurge tot sangele din corp dar am fost gasita de tata in baie si m-a tratat. Credeam ca vazandu-mi starea deplorabila i s-a facut mila de mine. Nu. El doar avea de gand sa ma foloseasca in alte scopuri.
A incercat de doua ori sa ma violeze dupa acel incident dar am reusit, nu stiu cum, sa scap din mainile lui. Nu am avut prietene niciodata pentru ca nu ma credea nimeni decat o paria. Si asa am ajuns sa incerc, deja a treia oara, sa ma sinucid. Dar de data asta am ales o cale de a o face fara a mai putea fi salvata. Nu mai suportam chinurile prin care treceam de aproape 6 ani.

Stateam cu ochii inchisi. Imi derulam povestea vietii mele a mia oara in minte si tot nu credeam ca nici de data asta nu reusisem sa ma omor. De ce mereu intervine ceva? Simteam asfaltul rece sub mine dar refuzam sa ma ridic. Las o ultima lacrima sa se scurga pe fata mea si apoi deschid ochii... eram pe trotuar in fata casei mele. Cum ajunsesem aici? Podul Yanghwa e destul de departe de casa mea. Oare e posibil doar sa-mi fi imaginat ca am incercat sa ma sinucid?
-Ce dracu cauti pe jos?striga omul pe care il urasc din toata inima la mine.
-Mi-am scapat ceva.spun cu vocea gatuita de teama resimtita fata de el.
-Treci in casa! Potaie! Ai ajuns o curva ca ma-ta!
-Nu mai vorbi asa de mama! Tu esti o potaie. Nimicule.nu termin bine vorbele si ma trezesc cu o palma peste fata care ma arunca jos nelasandu-ma sa ma mai ridic.
-Mai comentezi la mine?spune si imi da un picior in stomac si apoi se apleaca spre fata mea. MORI!striga langa urechea mea iar in acel moment lacrimile imi invadeaza fata neputand sa ma abtin.
Iau rucsacul in care aveam intotdeauna o bluza groasa si o pereche de pantaloni lungi si fug iar de acasa. Ma opresc la cateva strazi distanta de casa si ma asez pe o banca in parc.
De ce ma uraste atat de tare? Ce i-am facut? De ce ma tot opresti Doamne si nu ma lasi sa mor. De ce? Nu mai pot indura? De ce ai aparut in calea mea, straine? De ce m-ai salvat cand voiam sa mor? Si daca ai facut-o de ce m-ai lasat tot in voia sortii?

Plangeam de ceva timp cand am simtit o mana rece pe bratul meu. Ridic capul si vad o privire blanda plina de mila.
-De ce plangi? Esti frumoasa, nu ar trebui sa plangi...
-Nu... c-conteaza... dumneavoastra sunteti?
-Sunt SunHye, spune-mi simplu, Sun!spune doamna de varsta a doua si intinde mana.
-Naeun...Joo Naeun.spun si intind mana care imi este imediat cuprinsa de ce a doamnei.
-Ce cauti aici? Si de ce plangi?
-Sunt niste probleme mai... personale, ca sa le zic asa.
-Si vanataia asta tot personala e,zici?
-Mda... oarecum...
-Haide inauntru.
-Inauntru?
-Vezi restaurantul de peste drum, e am meu, hai!
-M-multumsc, Sun.

▫▫▫
-Acum o sa plec, la revedere! Imi pare bine ca v-am cunoscut.
-Sa mai treci pe la mine, Naeun!
-Cu siguranta!spun fluturand mana in fata usii restaurantului si zambind usor. Zambeam. Dupa mult timp, zambeam. Pret de cateva ore uitasem complet de infernul pe care in traiesc. Sun era ca un refugiu, ca o mama. Caldura cu care m-a invitat in restaurantul ei m-a coplesit si m-a facut sa uit de absolut tot ce era in jurul meu. Dar acum, statea aici, mijlocul unei intersectii si ma gandeam ce ar trebui sa fac. Sa merg iar acasa? Sau sa dorm in parc?caci deja soarele apunea si eu tot singura ramasesem. Aleg parcul. Inaintez incet spre intrarea in parc si deodata aud un sunet care imi intepa urechile ingrozitor. Era sunetul de cauciuc franat pe asfalt, intorc capul si vad cum un tir se apropia de mine cu o viteza incontrolabila. Oare asta era sansa mea sa mor? Acest gand imi trecu prin minte si ramase acolo. Si eu ramasesem tot acolo, in mijlocul strazii. Nu aveam de gand sa ma misc. Voiam sa mor si sa scap de tot ce ma inconjura. Aveam sa o fac. Inchid ochii si imi inclestez pumnii. Sper sa nu doara prea tare. Claxonul tirului se auzea din ce in ce mai aproape de mine dar eu nu ma miscam de acolo. Deodata simt cum totul in jurul meu se opreste, intunericul imi acaparase vederea iar eu nu-mi mai simteam corpul plin de vanatai si rani. Deci asa este moartea! Dar de ce nu a durut impactul? Nu a durut. Incerc sa deschid ochii dar nu reusesc. O lacrima se scurge pe obrazul meu stang si atunci imi pierd constiinta, probabil...murisem.