Sufletele din Întuneric

V.Îi vede

Emily este o prietenă bună.Mă înțelege,mă consolează,având în vedere că şi ea are aceeaşi problema ca mine.Cât ceilalți petreceau,noi două discutam în singurătatea noastră.Însfârşit aveam şi eu o prietenă adevărată.A fost cel mai frumos cadou de ziua mea,dacă îl pot numi aşa.Chiar am uitat de creaturi,parcă au încetat să ne urmărească.Oare se tem când suntem împreună?Avem mai multă putere?Posibil,până şi eu am putut simți asta.Am simțit ca Emily chiar e o prietenă de nădejde,am încredere în ea că nu vă ma dezamăgi.

Poate împreună vom putea să îi înfrângem.Sau poate va trebui să-i găsim pe toți "specialii",să formăm echipa completă.Eh,mai bine nu mă gândesc la viitor.Trebuie să fac totul spontan,fără să aştept ceva ce ştiu că nu voi primi.Viața mea e un mister,şi fiecare lucru care mi se pare adevărat se poate dovedi a fi o minciună.

După ceva timp de povestit cu Emily,m-a întrebat dacă vreau să ne plimbăm afară.Am ezitat puțin,dar până la urmă am acceptat.Mă gândeam la câte lucruri pe care le ştiam într-un fel se puteau schimba.Se puteau schimba la 90 de grade.Şi viața mea putea să fie printre acele lucruri.Dar poate încă nu a venit timpul de schimbare.

Afară era frumos.Cerul albastru-azur se împletea cu iarba de un verde crud,dându-ți senzație de libertate.Ici-colo puteai zări câte un copil care se juca cu mingea,care îşi trăia copilăria.Păcat că eu nu am putut să mă bucur de momentele ăstea minunate.Creaturile,sufletele din întuneric sau cum le mai pot numi,mi-au stricat viața.Chiar dacă o să le învingem,o să trăim normal,acele momente importante dim viața noastă vor fi pierdute totdeauna.Încep să fiu geloasă pe fiecare copil normal.Nu e bine.

Ne-am plimbat prin fața casei mele,prin fața casei lui Emily,prin parc,a fost minunat.Ne-am petrecut timpul amândouă până când s-a înnoptat.Am decis să mai stăm puțin afară,aceea find singura dată când ne-am simțit cu adevărat bine.

Era linişte,noi stăteam pe treptele casei mele şi,de-o dată,s-a auzit ceva.
Am tresărit,dar se pare ca Emily nu a auzit nimic.Sunetul s-a repetat de mai multe ori.

-Emily,n-ai auzit?

-Ce să aud?

-Un fel de sunet...ciudat.

-Kate,cineva e în umbra aia.Îl văd.

-Eu nu vad nimic...Ce e?

-Un suflet,Kate.O creatură.Vrea să ne provoace frică Kate.Nu-l lăsa.

-Dar,eu nu văd nimic.

-Nici eu nu aud.
.
.
.
Asta a fost ziua noastră "minunată".Tocmai mi-au spulberat speranțele de a mai fi fericita vreodată.Am intrat amândouă în casa mea,era pre primejdios ca Emily să meargă singură prin întuneric la ora 01:40.În seara asta aveam să dormim amândouă,după ce o să îi spunem mamei lui Emily.O să fie o noapte mai diferită,fară coşmare,sper eu.Asta dacă se tem să acționeze asupra noastră când suntem amândouă.Şi aşa sper să fie,o noapte liniştită printre atâtea nopți tensionate.Noapte bună.Sper c-o să fie bună.

Ah,şi acum îmi explic de ce Emily îi vedea şi eu îi auzeam.Dacă un singur om era ales să-i doboare,pe cont propriu,mai mult ca sigur nu ieşea învingător.Aşa,ne împărțim sarcinile între noi.Am cunoscut-o pe Emily,e un plus pentru noi şi un minus pentru ei.Dacă fiecare puteam să îi simțim cu totul,eram...deja morți.

Abia aştept să îi cunosc pe toți specialii.