Mă holbam la modul ei de a respira, la căpşorul rotund, la căutătura tristă şi melancolică. Vei jura. Îmi vei jura credinţă. Privirea ei mi-a dat fiori reci, zguduindu-mă. Nu se zărea frică în cele două bucăţi de ocean învolburat care îi compuneau irişii. Brusc înfuriată m-am îndreptat spre pătuţul roz în care micuţul trup zăcea îmbuibat cu viaţă şi inocenţă, dezlipindu-i cu un uşor pleosc buzele subţiri şi trandafirii.
- Pentru tine am căzut, tu vei suferi.
Ochii vulnerabilului copil s-au mărit, iar mâinile şi picioarele se zbăteau în gol. Am reuşit după trei incantaţii să îmi concentrez toată fiinţa într-un singur punct întunecat şi am intrat direct în purul suflet nepângărit şi palid, aşezându-mă în centru, dominând. O colivie din fier a apărut într-un colţ îndepărtat şi obscur, iar motivul căderii mele şi-a găsit sălaşul în închisoarea propriului trup.
Bebeluşul a început să ţipe, sufocându-se. Un doctor a intrat rapid în încăperea dezastrului şi a ridicat-o de picioruşul stâng, bătând-o puternic şi apăsat pe spate. A mai tuşit de vreo două ori, apoi pielea vânătă a redevenit roşie şi caldă, iar ochii ei negri au privit în gol, biruiţi. Pierduse nu doar o luptă, ci întreg războiul. Se pierduse pe sine.
