coridoare singuratice
suflete singuratice
oameni însinguraţi
mă scârbesc. Strâmb din nas când le întâlnesc privirile îngheţate. Paşii mei târşâiţi se aud cu un scârţâit tulburător şi fad, iar aerul din jurul meu e sepulgral. Mă îndrept spre propria înmormântare. Copila se odihneşte cu spatele rezemat de încuietoarea coliviei, cu lacrimi uscate pe obraji. Aproape că vreau să îi mângâi chipul trist şi să-i spun că nu e vina ei.
Pentru că nu este. Resimt vinovăţia cu o acuitate perforantă ca cea a unor ţepuşe metalice, resimt clipele căderii cu o intensitate morbidă, resimt trădarea găurindu-mi sufletul.
- Livia, bună. Zâmbetul radiant al Christei tocmai mi-a făcut ziua degradantă.
- Altă pipiţă cu rotunjimile pe-afară. Numărul vostru creşte pe zi ce trece. E ca o boală cu transmisie orală, nu ? Îmi şterg o lacrimă imaginară de pe obraz. Destul de trist.
Zâmbetul ei se evaporă. Îşi ţuguie buzele unse cu ruj roz aprins şi pocneşte frustrată din degete.
- Măcar eu nu am faţa aia. Pff, eşti doar o ratată. Nu ştiu de ce am mai încercat.
Mă prefac rănită, ducându-mi artistic o mână la inimă. O ridic apoi uşor în aer, dezvăluindu-i lucrul pe care ea îl adora : degetul meu mijlociu şi subţire.
- Nu mă provoca, Elligor. Şoapta ei este însoţită de e explozie de salivă care mă face să icnesc.
Îmi strecor piciorul stâng în spatele ei, o împing de umeri, dar mă răzgândesc şi îi apuc tivul cămăşii înainte să atingă pământul.
- Ştiu peste 50 de moduri în care-ţi pot frânge gâtul, îi şuier în urechea dreaptă. Tu nu mă provoca.
Deja avem spectatori, aşa că îi dau drumul pe pardoseală. O mare de chipuri străine înconjurându-mă. Nu mai am aer. Trebuie să-mi fac loc printre mulţimea de trupuri animate şi flămânde, abia reuşind să respir. Gâtul îmi este uscat. Imaginea sângelui îmi vâjâie în minte.
