Pe buza iubitului, pe buza prăpastiei, pe buza râului se odihneşte, pecetluindu-şi soarta. Fervori utopice îi animă gândurile uscate şi ofilite, vârâte neglijent şi hărăzite sub valurile calme de fericire efemeră care o îmbată. Lillith stă cu picioarele atârnându-i peste marginea stâncii, cu mâinile prinzând colţuri reci de piatră. Ochii ei caută lumina, culoarea pe care nu o mai văzuse de ani se vrea redescoperită, reexploatată, vrea ca cineva să se piardă şi să se regăsească în ea, să se scufunde şi să moară şi să uite să respire din cauza ei pentru că Lillith este singură, pentru că Lillith uitase cum să simtă.
Îşi mângâie braţele sugrumate de cicatrici. Momentul prăbuşirii îi revine în minte. Lăsase un infam să iubească o muritoare, iar din iubirea lor se născuse motivul căderii ei. Ce cuvânt crud. Cădere cădere cădere cădere. Fiori îi mângâie şi înţeapă fiecare vertebră îngheţată, iar trupul mic şi rece caută un adăpost unde îşi putea duce restul zilelor plângând şi murind. Soarele care apune aruncă lumina în toate direcţiile, iar ea toată se răsfrânge peste chipul ei pătat de lacrimi, înghiţindu-i-le. Îşi aşază degetele care tremură peste buzele răvăşite, apoi le plimbă până la ochi, memorând fiecare cută sau porţiune de piele.
Valuri. Valuri de clipe, valuri de gânduri, valuri de singurătate o îneacă. Pleacă, Lillith. Nu mai ai de ce rămâne.
Pleacă, Lillith, îi strigă şi vocile. Eşti inutilă, monstrule. Distrugi suflete pure cu veninul drăcesc din ochii tăi. Lillith, tu eşti un blestem. Îşi acoperă speriată urechile, dar este prea târziu. Ţipetele ascuţite o perforează. Lacrimi i se rostogolesc pe obraji şi regrete i se rostogolesc în suflet şi vocea i se frânge în milioane de cioburi disonante care nu pot alcătui un mozaic. Nu se poate trezi. Pieptul disecat bate agonic însufleţindu-i propriul coşmar. Pleacă, Lillith.
-----------------
voi dedica unele capitole viselor pe care le are Lillith pentru a-i justifica unele acţiuni. ele vor fi evidenţiate prin punctul dinaintea numelui.
