Privesc clasa cu alţi ochi, revăd pustiul cu alt suflet. Inima îmi bubuie în timpane, pieptul îmi tresaltă de durere, iar mâinile îmi tremură în poală. 10000 de cuie zgâriindu-mi ochii, 10000 de degete sfârtecându-mă. Sunt moartă sau nu e întrebarea care joacă în ritmuri sălbatice printre umbre, încolţindu-mă. Se leagănă în vuietul îngrozitor şi rece al vântului, mă sufocă, mă azvârle printre himerele propriei fiinţe.
Înnebunesc
Ţipetele soneriei îmi frâng oasele. Holul este împânzit de suflete calde şi vii, de oameni care râd şi râd şi eu mă tem că râsetele lor se vor stinge şi-mi vor dezvălui singurătatea. Aş vrea să fug de ei, de lume, dar lumea mea a devenit trupul în care sunt captivă. Trupul pe care l-am mânjit cu ură, căruia i-am luat puritatea, pe care l-am călcat în picioare şi am râs. Cuşca se legăna şi am simţit-o. Poate a devenit şi sălaşul meu.
Mă lupt cu cei din rai, mă lupt cu cei de pe pământ, mă lupt cu mine. Oare iadul îmi va aduce pacea?
Nu ştiu nimic şi ştiu totul pentru că bătăliile mele au dus la o atroce cunoaştere a sinelui, iar ceea ce am văzut mă omoară de fiecare dată când închid ochii.
