Strigând după ajutor

Trei

     Ferras continua să urmărească degetele subțiri ale fetei dansând deasupra pânzei. Lui Audrey nu-i păsa că era murdară. Nu-i păsa nici de cămașa ei primită în dar de la Josh. Culorile erau mai importante.

     Băiatul încercă să se apropie, dar văzând că fata îl privește rapid și neîncrezătoare, rămase la locul lui. Rămase în tăcere, cu ochii desprinși de realitate. Fascinația care îl cuprinse se datora atât frumuseții fetei, sclipirii din ochii ei, cât și felullui în care se dăruia picturii. Era talentată, cu adevărat talentată. Iar Ferras sesiză că mirosea a scorțișoară și caramel. Se abținu să nu își apropie chipul de ea și să-i inhaleze aroma. 

     - Câți ani ai? îl întrebă Audrey, fără să-și dezlipească privirea de la șevalet.

     - Douăzeci, îi răspunse calm. 

     - Ia culorile astea, îl îndemnă, oferindu-i o paletă cu tot felul de nuanțe. 

     Îi înmână și câteva pensule, apoi îi făcu loc pe scaunul ei. Așeză în față șevaletul, dându-i ocazia să contempleze orice dorea el acolo.

     - Ce-ar trebui să fac? se interesă el, nedumerit. 

     Își scărpină ceafa dezorientat, iar fata îi răspunse:

     - Orice vrei. Hai, folosește-ți imaginația.

     - Nu știu să pictez, se scuză el.

     - Sigur că știi, îl încurajă ea, luându-i încheietura mâinii și controlându-i mișcările.

     Ferras simți o furnicătură ce-i străbătu întreg brațul. Dar îi plăcea. Degetele ei erau fine, catifelate și subțiri. Iar atingerea dintre ei crease o conexiune specială, o legătură pe care Ferras o îndrăgea. Era mai atent la mâinile ei decât la desenul abstract pe care se străduia să-l facă. Nu știa ce anume îi provoca asta, dar îl fermeca, purtându-l pe culmi înaile, inimaginabile. 

     Brusc, ochii băiatului rămaseră ațintiți asupra încheieturii de la mâna ei stângă. Clipi de câteva ori derutat, însă tăieturile adânci se aflau încă acolo. Pe Ferras îl strânse în spate când îi analiză mai bine acele zgârieturi, provocate su siguranță de propriile degete. Se tăiase la încheieturi, iar lui i se părea atât de ciudat un asemenea lucru. Audrey părea calmă, veselă. Cum ar fi putut să-și facă rău? Făcu marea greșeală să întrebe:

     - De ce ți-ai făcut asta?

     Întinse arătătorul spre încheietura mâinii ei, iar fata și-o ascunse imediat la spate, precum un copil mic. Ferras lăsă la o parte pensula și se întoarse către ea, privind-o atent în ochi. Regretă imediat că aduse subiectul în discuție.

     - De ce te interesează? Ai de gând să-mi ții și tu o morală lungă spunându-mi că sunt o idioată? Știu deja, n-am ce să fac! țipă ea, surprinzându-l pe băiat.

     - N-am spus asta. Doar că nu pari genul de persoană care să-și facă rău de una singură, insistă el, întărâtând-o și mai mult.

     Dar nu fusese pregătit pentru reacția ei. Audrey aruncă paletele din mână, împinse șevaletul în perete, răsturnând câteva tablouri. Băiatul se ridică rapid, întrebându-se ce ar trebui să facă. 

     - La naiba cu tot! strigă ea. Nu sunt o cârpă, nu sunt un nimeni, oricât de bolnavă mă cred ceilalți. Nu te mai purta ca și cum aș fi un specimen pe cale de plecare. 

     Ferras scutură din cap când îi auzi cuvintele. Se aștepta la o fată cu probleme de comportament, dar când o văzuse pe Audrey în cadrul ușii, privirea ei liniștită îl copleșise atât de mult, încât nu și-o putea imagina reacționând astfel.