Iubire transparentă [ON HOLD]

Capitolul 16 - "3...2...1..."

Hey All..:x:x..Ce dor mi'a fost de voi..Imi cer mii de scuze pentru ca am intarziat in halul acesta, insa am fost super'ultra'mega'extra'giga'tera pedepsita..:((:((..Dar acum a trecut..:):)..Si m'am intors la voi..>:D<>:D<..Ce dor mi'a fost..Acum: stiu ca abia ati asteptat acest capitol [sau cel putin asa mi'ati spus], insa ideea este ca nu l'am facut nici foarte lung, nici foarte interesant, nici foarte intens..Nu ma astept sa intelegeti ceva la inceput, este vorba da ceva ce va voi dezvalui mai tarziu..Iar pentru partea de sfarsit sunt 100% sigura ca ma veti blestema..:P:P..Imi pare rau..Da, imi pare rau dupa ce am omorat omul..Bine, asa era vorba..Nu va mai plictisesc..;));))..Enjoy..!!..

P.S. E bine sa fii din nou acasa..!!..:)):))..

Capitolul 16 - "3...2...1..."

Ma aflam intr-un castel urias, imbracata intr-o rochie alba, ce cadea in valuri de la brau in jos. Alergam speriata pe holurile castelului in cautarea unui loc in care puteam sa ma ascund. Eram obosita, picioarele ma dureau din cauza tocurilor pe care le purtam si eram foarte speriata. Nu stiam de cine sau de ce, dar stiam ca trebuia sa fug, trebuia sa ma ascund. Imi auzeam tocurile pacanind pe podea la fiecare pas. Parca numarau secundele care se scurgeau pana cand voi fi…moarta. Incercam fiecare usa, dar toate erau incuiate. Nu aveam scapare. Dar nu ma puteam opri. Trebuia sa lupt daca voiam sa traiesc. Si, oricine era urmaritorul meu, stiam ca imi vrea raul.

Am ajuns la ultima usa si am apasat pe clanta. Incuiata. Am inceput sa plang si m-am lasat pe podeaua rece. Stiam ca nu mai aveam mult de trait. O simteam! Am auzit niste pasi apasati, indreptandu-se spre mine. Inima imi bubuia in piept. Inghetasem de spaima. Am privit lumina lunii ce se strecura pe singura ferastruica ce avea rolul de a lumina acel hol. Am asteptat, insa nu am mai auzit nimic. Era liniste. Prea liniste! Credeam ca oricine ar fi fost plecase. Dar nu avusesem dreptate.

In lumina lunii pasi un barbat inalt, avand in jur de 40 de ani, imbracat intr-un costum negru. Nu ii puteam distinge trasaturile fetei, insa vedeam sclipirea din ochii lui. Eram inghetata. Am incercat sa tip, sa spun ceva, insa eram blocata. Totusi, am reusit sa indrug primele cuvinte care imi venisera in minte:

-          C…Ce vrei de la mine? S…Sa ma omori?

Puteam citi in ochii lui ca era foarte confuz, insa el doar a inceput sa rada cu pofta. Ma enerva la culme pentru ca asa era in toate filmele de groaza. Criminalul isi vede victima speriata si incepe sa rada. Parul mi se ridicase pe ceafa si simteam cum inima mai avea putin si imi iesea din piept.Parca savura fiecare secunda in care frica pe care o simteam crestea.Incercam sa arat nu-i arat cat de speriata eram. Nu voiam sa-i ofer si mai multa satisfactie. In felul acesta, ma putea omori mai repede si terminam cu asta odata. Oricum, nu mai exista cale de scapare. Totusi, l-am mai intrebat ceva:

-          D…De ce razi?

S-a oprit si m-a privit curios, dar apoi mi-a raspuns la intrebare:

-          Ohh, draga mea. Vei afla curand. Adevarul este mai aproape de tine decat crezi. Iar atunci cand vei afla…Ei bine, va trebui sa te obisnuiesti cu el. Sau nu..Ne mai vedem noi…

Si, spunand acestea, a disparut. Adevar? Ce adevar?

-          Ce adevar? Intoarce-te! Despre ce adevar vorbesti?

Insa era in zadar. Pur si simplu se evaporase. Cum facuse asta? Si despre ce mama naibii de adevar tot vorbea acolo

                                                         ***