Step brothers [~BoyxBoy~]

Capitolul 24

                        'The nightmare never ends.'

Când mi-am revenit din nou în simţiri ezitasem să-mi deschid ochii. Îmi auzeam pulsul în urechi, bubuindu-mi într-un ritm uniform şi stăruitor. Murmure difuze se auzeau de undeva din jurul meu, dar nu puteam spune cu exactitate ale cui erau. Când în cele din urmă mi-am forţat pleoapele să se deschidă, mi-am mijit ochii prin lumina orbitoare din jurul meu şi am scâncit încet. Vocea mamei îmi reverberă prin urechi, făcându-mă să strâng cu putere din dinţi.

— Dumnezeule, Leonard! Cum te simţi?

Mâinile sale îmi masară câteva secunde părul şi, ajutată de aceasta, m-am ridicat în capul oaselor, simţind cum fiecare muşchi din corp mi se contracta dureros fie şi la cea mai mică mişcare. Gâtul încă îmi ardea şi aveam pe limbă un gust amar, ca de fiere. Am zărit un fir lung plecându-mi din braţ către o pungă de perfuzie şi nu puteam decât să înghit în sec. Nu-mi aminteam mare lucru, şi cu siguranţă nu aveam habar cum ajunsesem într-o cameră de spital. Un lucru era sigur, mă simţeam ca naiba iar privirea îngrijorată a mamei nu-mi ridica moralul.

— Doamne, Leo! Ce Dumnezeu ai consumat?!

Am clipit des de câteva ori, procesând cu greu întrebarea sa. Cutele de pe frunte mi se accentuaseră şi-mi simţeam apăsarea din piept tot acolo, dar mai uşoară de data aceasta.

— Ce tot vorbeşti acolo, mamă? Şi ce caut aici?

Am suspinat obosit şi mi-am plimbat ochii peste camera în care mă aflam. Mereu urâsem saloanele din spitale. Erau anoste, plictisitoare şi miroseau în permanenţă a medicamente şi a detergent. Preferam oricând să stau cinci ore în plus la şcoală decât într-un asemenea loc.

Uşa salonului se deschise apoi într-un mod silenţios, iar Will îşi făcu apariţia având încă telefonul la urechi. Mai făcu vreo două schimburi de replici cu persoana cu care vorbea apoi băgă aparatul în buzunar şi se apropii de patul meu.

— Cum eşti campionule?

— Am dus-o şi mai bine, am murmurat printre respiraţii, iar bărbatul zâmbi slab.

— S-a rezolvat ceva? întrebă mama şi m-am încruntat confuz spre cei doi.

Will îşi trecu mâna prin păr şi-şi linse cu discreţie buza de jos.

— Tocmai am vorbit cu şeriful. Leonard, se pare că nu eşti singurul care a ajuns aseară la spital după ce aţi fost în club. Collins tocmai mi-a spus că alte două fete şi un băiat sunt în aceeaşi situaţie cu tine. S-a început deja o anchetă, iar clubul e închis pe perioada investigaţiei.

Confuzia ce mă cuprinsese se accentuase cu fiecare propoziţie pe care o rostea. Cuvintele sale mi se învârteau prin cap ca nişte titirezuri defecte, făcându-mi migrena deja existentă să se amplifice constant.

— Stai. Ce s-a întâmplat mai exact?

Mama făcu un schimb de priviri cu Will pe amuţite, apoi bărbatul îşi drese glasul.

— Leonard, ai fost drogat. Destul de rău, ţin să precizez.

Ochii mi s-au mărit cu repeziciune şi-mi puteam simţi respiraţia blocată în gât. I-am privit cu îndoială, dar expresiile lor înăsprite mă făcură să-mi dau seama că situaţia era cât se poate de serioasă. Mama mă apucă strâns de mână şi-mi mângâi cu degetul mare pielea palmei.

— Scumpule, dacă Hades nu te-ar fi adus aici la timp nu-mi închipui ce ţi s-ar putea întâmpla.

Lacrimile îi înconjurară cu reţinere ochii şi m-am trezit cu braţele sale în jurul meu, strângându-mă cu ardoare. Cu ultimele puteri, mi-am ridicat palmele şi i-am strâns bluza în pumni, afundându-mi capul în umărul acesteia.