Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Iapa lui Voda

Într-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a întâmplat într-o departata vreme, demult, în anul când au cazut de Sânt Ilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtuna, vâslind spre rasarit; si mos Leonte, cercetând în cartea lui de zodii si talmacind semnele 17417r173r lui Iraclie-împarat, a dovedit cum ca acele paseri cu penele ca bruma... de razboi între împarati si bielsug la vita de vie.

Apoi, într-adevar, împaratul-Alb si-a ridicat muscalii lui împotriva lumii pagâne, si, ca sa se împlineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod în podgoriile din tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul. s-au pornit din partile noastre carausii ca s-aduca vin spre munte, s-atuncea a fost la Hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor.

Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cântau fara oprire. Când cadeau unii, doborâti de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului.

s-atâtea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. si, la focuri, oameni încercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori pâr-pâleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tânara, tot ca ma-sa de sprâncenata si de vicleana, umbla ca un spiridus încolo si-ncoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brâu si cu mânicile suflecate: împartea vin si mâncari, râsete si vorbe bune.

Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pâna colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor...

La vremea de care vorbesc, era însa pace în tara si între oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. si prin ele, în zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cât batea ochiul si pâclele muntilor pe paduri de brad pâna la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele înspre tarâmul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau în tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea câte un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile...

Statea stâlp acolo, în acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie îmi era drag foarte, închina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cântecele lautarilor si se lua la întrecere pâna si cu mos Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om înalt, carunt, cu fata uscata si adânc brazdata, în jurul mustatii rusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata în creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata rusinata parea ca râde cu tristeta.

Îl chema Ionita comisul. Dumnealui Ionita comisul avea o punga destul de grea în chimir, sub straiele de siac sur. si venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu saua nalta pe dânsul, neclintit într-un dos de parete, cu manunchiul de ogrinji sub bot...

«Eu aici îs trecator... cuvânta, cu oala în mâna, dumnealui Ionita comisul; eu încalic si pornesc în lumea mea,.. Roibu meu îi totdeauna gata, cu saua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... Încalic, îmi plesnesc caciula pe-o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa...»

De dus însa nu se ducea. Statea cu noi.

- Într-adevar... Îi raspunse într-un rând mos Leonte; cal ca al dumitale nu se gaseste sa umbli noua ani, la toti împaratii pamântului! Numai pielea lui câte parale face! Când ma gândesc, m-apuca groaza...

- Sa stii dumneata, prietine Leonte! striga razasul zbârlindu-si mustata rusinata. Asemenea cal uscat si tare nu stie de nevoie nici de .truda. La mâncare se uita numai c-un ochi si nu se supara când îl las neadapat. si saua parca-i crescuta dintr-însul. Aista-i cal dintr-o vita aleasa. Se trage dintr-o iapa tot pintenoaga, cu care m-am fudulit eu în tineretele mele si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria-sa Voda Mihalache Sturza...