Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Fântâna dintre plopi

Soarele batea piezis în hanul Ancutei, scânteind geamurile zabrelite. Lautarii se sculasera din cotloanele lor si-si sticleau dintii; Ancuta cea sprâncenata atâta iar focul în covrul vechi de spuza; noi, gospodarii si carausii din tara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale însirate pe lânga protapuri. Dar scripcile si cobzele înca n-aveau catare. si nici comisul Ionita de la Draganesti nu-si începu povestea pe care o asteptam. Caci pe sleahul Romanului se vedea venind un calaret, învaluit în lumina si-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat si cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

Înspre munti erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri; si câmpurile erau goale si drumurile pustii în patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate tarâmuri. si cum ajunse drept la han, coti, caci aici îi erau sortii sa se opreasca. îsi scoase palaria de pâsla neagra si ne pofti la toti buna-ziua si noroc bun.

Era om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte s-un ilic de postav tivit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atârna o blanita cu guler de jder. Avea torba de piele galbana la sold si pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprâncene întunecoase, arata înca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stâns si închis îi dadea ceva trist si straniu.

Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietinie si privindu-ne cu ochiu-i limpede si albastru, comisul Ionita îl cunoscu si se si repezi din locul lui, înaltând bratele si strigând cu voce mare:

- Oare ma-nsel? Nu esti dumneata prietinul meu Neculai Isac, capitan de mazâli?

Zâmbetul calaretului pieri si ochiu-i crescu, rotund si atintit.

- Da, raspunse el cu voce moale si blânda; eu sunt Isac. Acuma te cunosc si eu. Dumneata esti comisul Ionita, de la Draganesti.

Cu mare placere vazui pe cei doi oameni îmbratisându-se. si tovarasii ceilalti erau multamiti de asta. si ochii Ancutei se înduiosara.

Iapa cea batrâna si slaba a comisului rânji si râncheza în dosul hanului.

- Aista-i cal din calul meu din tinereta, zise comisul, semetind capul si desfacând bratele.

Strainul îsi întoarse ochiul spre dihania cea batrâna si zâmbi usor, fara sa para prea mirat.

- Cu asta am umblat eu o tara, urma comisul. Amândoi, îti aduci aminte? Am batut drumurile si ne-am paraduit tineretele! De când ne-am despartit însa, vad ca ai pierdut o lumina.

- Da, raspunse calatorul cu vocea-i blânda. Am pierdut. Am avut o întâmplare naprasnica... si Dumnezeu m-a întors prin locurile acelei dureri.

- Cum se poate? Aici ai avut aceasta întâmplare?

- Da, prietine, îngaduie-mi numai sa-mi duc calul la adapost, sa-l grijesc si sa-i dau graunte. Pe urma om bea un pahar de vin si ti-oi povesti ce nu stii...

Pasind sprinten mazâlul trecu spre grajd, ducându-si calul de capastru. Ancuta, rasarind ca dintr-o amintire, privi dupa el si grai în soapta spre comis:

- Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maica-mea, când eram copila?

- Da, raspunse comisul; Neculai Isac de la Balabanesti, din tinutul Tutovei. Am fost prietini buni în tineretele noastre.

- Spunea maica-mea, urma Ancuta, ca a avut mare val si erau sa-l omoare niste tigani aici, la vad la Tupilati. Era o poveste înfricosata, de care nu-mi mai aduc aminte.