Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Cealaltă Ancuța

- Într-adevar, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astazi nu se mai vad, a grait încet, în întunecimea înserarii, mesterul Ienache coropcarul.

Înca parea cuprins de sfiala dupa istorisirea capitanului Neculai Isac. Totusi vocea lui ne-a desteptat la viata acelei ore. si asteptând-o pe Ancuta, cu oale noua si vin proaspat, am prins a ne apropia cu vorbe unii de altii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lânga vatra, am împuns si-am zadarât cu vreascuri focul atipit în blanita-i de spuza. Când se rasucira flacari si ne vazuram iarasi, fiorul de vânt statu si se aseza peste noi si peste han o negura usoara de toamna.

- Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urma mesterul Ienache; si comisul Ionita încuviinta din cap, cu putere, asemenea cuvânt Acum traieste o lume noua si becisnica.

- Asa este! mormai întarâtat razasul de la Draganesti.

- si iernile pe-atunci erau mai tari, hotarî coropcarul, apropiindu-si de foc luleaua de lut cu capacel de alama. Dulama care o am pe mine e de pe atunci; si eu acuma n-am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port asa între umeri, ca sa ma fudulesc cu dânsa. Asemenea sa stiti dumneavoastra, capitane Neculai si comise Ionita, ca si verile erau mai îmbielsugate. si nici prin târguri nu erau atâtia venetici cu dugheni noua: si noi coropcarii eram îmbratisati prin sate ca niste prietini buni. Acuma trebuie sa-mi plec grumazul mai tare si sa-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai gasesc oameni care n-au vazut înca târgurile; si fetele înfloresc de bucurie când le deschid laditele. Apoi era si alta credinta în Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim si se întorceau sfintiti... Chiar eu m-am învrednicit de-am calatorit, pe jos, pâna la Sfântu-Munte. s-acolo am vazut an achit pe ciont de stânca si monahi cu dreapta credinta se suiau si se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, caci drum n-aveau. Iar la noi, în târg la Iesi, era asezata Domnia cu altfel de rânduiala. Când iesea Voda de la Curtea Domneasca jucând pe harmasar negru si înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus si cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ti dadea un craitar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu sa fiu tânar, sa traiesc pe-atuncea si sa ma bucur altfel de viata. Haladuiam fara grija si eram cu chimirul bine captusit. Iar într-un rând, pe când îmi pregateam lazile ca sa ma duc la iarmaroc, la Baia, în tara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Iesi un mare bucluc.

Va rog numai o leaca sa îngaduiti pâna ce-oi potrivi în lulea o frunza de tutun, caci atâta pacat am înaintea lui Dumnezeu, pe lânga altele. si sa desfund ciubucul, pentru ca Satana atâta grija are: sa-l înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pamânturi si peste mari s-a milostivit si ne-a învatat sa facem suvac. s-apoi sa va spun ca, pe când ma aflam în ulita la Carvasará ti ma tocmeam pentru marfa cu doi negustori armeni, iaca s-arata dinspre Beilic, cu mare zvoana, o roata de arnauti, având la mijtoc pe-un om legat Lume multa dupa dânsii, mai ales muieri si copii. si ieseau catei de sub gangurile si boltile negustorilor, hamaiau si urlau. Negustorii de pe la toate tarabile s-au bulucit barba lânga barba s-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnautii umblau toti cu hamgerele si cu susanelele gata, parca s-ar fi temut ca omul legat sa nu rupa funia si sa-i deie la pamânt cu dosul palmelor. Cel prins era întru adevar om nalt si voinic -subtire la mijloc, lat în spate. Avea mustati balae si ochii negri si se uita fudul în juru-i. Era îmbracat cu mintean si cu ciubote rosii cu tureatca rasfrânta, ca un razas cuprins. Era cu capul gol si cu buzele sângerate sub mustati.

Se afla între arnauti unul Costea Caruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fala s-a batut iarasi pe cel prins cu pumnul peste falci. Am întrebat:

- Cine-i omu ista si cum îl chiama, jupâne Coste?

- Aista-i un rau si-un misel, a raspuns slujitorul agiesc.