Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Balaurul

- Fratii mei! a început cu mare putere comisul Ionita, si s-a desfasurat în picioare cât era de nalt si de uscat; adevar marturisesc în fata lui Dumnezeu ca istorisirea cuviosiei sale parintelui Gherman mi-a zbârlit parul sub cusma; dar eu vreau sa va spun ceva cu mult mai minunat si mai înfricosat!

- S-ascultam povestirea comisului... a strigat cu vocea-i repezita mos Leonte zodierul. Sa ascultam povestirea cinstitului comis! Sa vedem daca avem pe lânga noi ce ne trebuie si s-ascultam. Chiar tare voiam sa te rog, comise Ionita, sa nu-ti uiti datoria si cuvântul. Noi, aici, de când tin eu minte, înca de pe vremea Ancutei celei de demult, am luat obicei sa întemeiem sfaturi si sa ne îndeletnicim cu vin din tara-de-Jos. Gustând bautura buna, ascultam întâmplari care au fost. Socot eu, cinstite comise Ionita, ca nu se mai gaseste alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pamântului. Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita, - asa vin, - în alt loc nu se poate. Nici asa dulceata, asa voie buna s-asemenea ochi negri: eu parca tot subt ei as sta pâna ce mi-a veni vremea sa ma duc la limanul cel fara de vifor... Nu trebuie sa-ti încrunti sprâncenele, jupâneasa Ancuta, caci eu am fost prietin maicii tale. I-am cautat si ei în cartea de zodii, cum ti-am cautat si dumitale. Foarte bine si foarte adevarat i-am spus, si socot ca nici dumneata n-ai ramas nemultamita.

- Ba am fost multamita, raspunse hangita râzând.

- Se-ntelege, caci altfel nu se poate, jupâneasa Ancuta; caci eu în tasca asta de la sold am carte veche întru care se spune tot adevarul. Când m-ai întrebat, ti-am spus toate dupa rânduiala: mai ales ca porti dupa dumneata miros de busuioc si faci pe batrâni sa doreasca anii tineretii.

- Asta-i foarte adevarat, întari razasul de la Draganesti; însa o puteam spune si eu, fara carte de zodii.

- Se poate, comise Ionita, si te poftesc, nu-ti uita cuvântul. Cum am spus, asemenea povesti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe parintele Gherman, care iar s-a învalit întru întristarea sa si tace. Ci eu nu stiu, comise Ionita, daca ai sa poti a ne arata ceva mai înfricosat. Va spun drept ca numai o data, de când sunt, mi-am mai simtit asa inima, ca potârnichea în cangile soimului.

Hangita a întors spre batrân ochii ei aprigi, c-o voce pripita:

- Când ai vazut întai balaurul, mos Leonte!

- Da, încuviinta batrânul, când am vazut întai balaurul. Toti ne-am întors pe data catre zodier, si s-a ridicat si parintele Gherman din barba sa.

- Ce vorbesti de balaur, frate? - a întrebat cu tulburare comisul Ionita, si s-a asezat la locul lui. Care balaur? - si ne privea încrucisat si nedumerit, parca atunci cazuse între noi.

- Când am vazut întâi balaurul... grai cu liniste mos Leonte. Eram asa, flacau trecut de douazeci de ani, si parintele meu ma învata mestesugul lui, caci si el a fost zodier si vraci care nu se mai afla pe lume. si pe dupa Sânt Ilie, stând cu el la târla pe dealul Bolândarilor, îmi arata ziua buruienile si radacinile pamântului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am vazut întai balaurul.

Razasul de la Draganesti rasufla prelung si arunca o privire ca de dusman spre mos Leonte.

-Asemenea dihanie mie înca nu mi s-a aratat... marturisi el si vocea parca-i era slabita si fara curaj. Spune repede, mos Leonte, caci avem vreme destula.

- Mult n-am de spus, se apara zodierul, fara decât numai ce-am vazut. Cu voia comisului Ionita, am sa povestesc - si mare dorinta am s-ascult pe urma istorisirea dumisale.

Mos Leonte îsi potrivi cu coatele chimirul, îsi pipai tasca, si se uita în juru-i ca sa se încredinteze ca oala cu vin î-i la îndemâna. Era un taran de la noi, de pe Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz, voinic si c-o leaca de pântece. si când graia si râdea i se vedeau maselele ca niste bucati de crita.