Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Județ al sărmanilor

S-a ridicat din tohoarca lui, de la un protap, un om matahalos, si s-a aratat în lumina focului pasind leganat.

Numai dupa cum aducea picioarele, rar, parca cosind cu ele, s-ar fi putut cunoaste ca-i cioban. Se vedea asta însa si dupa gluga, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si lustruit si mai ales dupa camesa scortoasa de spalaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-l tinea de sus. si ochii mititei, abia-i vedeam de sub stresina fruntii si a sprâncenelor. Avea plete crete unse cu unt, iar barba-i era rasa cu custura de coasa.

- Eu toate le-am ascultat si toate au fost istorisiri frumoase - a grait el gros, si nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt si uscat

si dupa asemenea vorbe spuse comisului, se cunostea ca-i un om din salbaticie.

Nici nu-l bagasem în sama pân-atunci; dar el toata vremea statuse acolo cu noi, si tacuse. Tacuse si-si vazuse de vin, si abia acuma-i venise gust de vorba si chef. Cu Mâna stânga facu vânt oalei peste flacarile focului. O auzii sfarmându-se în întuneric, la gramada cioburilor, - se sfarma si nu se mai auzi, încheindu-si soarta.

-Asta n-a mai cunoaste bautura, vorbi iar ciobanul rânjind, -si nu ne-om mai întâlni decât dupa ce-oi fi si eu ulcior. Iar cei care nu ma cunoasteti, sa stiti ca eu nu-s mai departe decât de la Rarau, s-acolo am stâna cu alti tovarasi, si bordeie pline cu putini de brânza si de lapte acru, si alte bordeie cu poclazi si cojoace. si ma chiama Constandin Motoc. Cine vrea sa stie, pot sa-i.spun ca ma duc pâna într-un sat la apa Siretului, sa aflu daca mai salasluieste pe lume os din osul parintilor, - o sora ce-am avut si cu care nu m-am vazut din tineretele mele. Dac-a fi moarta, sa ma întorc înapoi la oi si la tovarasi si la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleste vântu niciodata, - ca si gându omului. Dar eu râd, caci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus ca, dac-oi trece pe la Hanu Ancutei, sa beau o oala de vin, sa beau doua, pan' ce-oi vedea tulbure si sa nu spun la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a patimit. Dar pot spune ca, bând atâta vin cu o asemenea oala, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea.

- Ce întâmplare? întreba, dupa obiceiul lui, comisul Ionita.

- O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Mai lautarilor, voi sa ziceti pe struna dupa mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hotu; s-apoi dac-a dori lumea, oi spune; daca nu, oi tacea.

Începu deodata a cânta pe nas, c-o voce din cap, subtire, cu totul nepotrivit fapturii lui mari.

- Ascultati, mai!

Care-i tânar si voinic

Iese noaptea la colnic

Fara par, fara nimic,

Fara brâu, fara pistoale,

Numai cu palmele goale...

Îmi venea a râde ascultându-l cum zice subtire, si ma veseleam, caci nu mi-i sila de omul cu chef. El s-a oprit aratându-si dintii, dar mai mult cu hartag decât cu voie-buna.

- Acu cioroii sa taca, a zis el iar cu tarie si gros, si sa-si ascunda diblele subt aripi. Vreau sa va spun dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare, povestea despre care v-am vorbit. si daca nu v-a placea, sa nu-mi spuneti pe nume.

S-a posomorât privind spre umbra neagra a hanului, si-a potrivit toiagul la subsuoara, sprijinindu-se în el dupa obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi si si-a plimbat ochii în jur, -fara sa ne vada, caci privirea lui dintrodata se cufundase în alt timp.

Dintre noi toti numai Ionita comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerabdare si dispret, - caci îl astupase asa tam-nesam un om de rând si din prosti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari.