Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 25

-Catty, chiar tu eşti?

Nu îmi vine să cred. Ştiu că probabil arăt ca o fraieră stând nemişcată lângă uşă şi privind cu ochi mijiți spre "patul" pe care este aşezată această făptură, dar nu îmi vine să cred că este adevărat. Sau mai bine zis, nu vreau să cred că femeia rănită din fața mea este chiar Catty.

Mă bucur din inimă să o văd, dar aş fi preferat să nu fie aşezată pe o suprafață plată făcută din lemn cu roți. Arată exact ca targa unui spital de urgență, dar este cu mult mai rău. Mâinile şi picioarele însângerate ale lui Catty sunt legate cu lanțuri în jurul patului, iar gura îi este acoperită cu bandă. Picioarele descoperite de materialul ce cândva fusese uniforma ei de muncă au pete roşiatice spre vineții şi zgârieturi puternice. Corpul îi este slăbit, iar respirația pe care o exercită îmi dă senzația că mai are puțin şi îşi dă suflul. Cu toate că teama s-a instalat imediat în interiorul meu, picioarele deja mă conduc spre locul în care această fată se află.

-Cassley?

Şoapta ce iese printre buzele fostei mele colege de serviciu imediat ce dau la o parte banda de izolat îmi aduce lacrimi în ochi şi suspine ce se intensifică. Mă las pe vine şi încep să mângâi uşor brațul osos legat de acest lemn.

-Ce monstru, îngâim plină de mânie şi de milă.

Catty clatină din cap.

-Dezleagă-mă, te rog. Mă doare tot corpul de la statul pe spate.

Buzele îi sunt crăpată, iar obrajii palizi şi supți mă îngrijorează mai mult decât o fac oasele membrelor ei. Arată de parcă a răbdat foame zile la rând. Şi poate chiar asta a făcut.

-Îmi pare rău, Catty. Îmi pare foarte rău, este doar vina mea. Eu ar fi trebuit să fiu în situația asta, nu tu, şoptesc eliberându-i mâinile de lanțuri.

Mă aplec apoi spre picioare şi i le eliberez şi pe ele, lăsând să se vadă încă câteva răni si zgârieturi până la sânge.

-Nu e vina ta, Alejandro a vrut de mult timp să se răzbune pe mine.

-Dar de ce? De ce ar face un om una ca asta?

Plâng de-a dreptul sub privirile dezaprobatoare ale lui Catty. Am ajutat-o să se ridice pe marginea lemnului, iar acum mă priveşte fix, dar respirația îi este îngreunată.

-O, Cassley, este o poveste lungă şi foarte tulburătoare, oftează Catty spăşită. De ce te-a adus aici?

Ridic din umeri.

-Nu ştiu, îmi trag nasul. Trebuie să plecăm de aici, Catty. Înainte ca monstrul ăla să se întoarcă.

Acum sunt mai convinsă ca niciodată că trebuie să o scap de locul ăsta. A suferit prea mult din cauza mea, măcar atât i-aş putea oferi şi eu.

-Nu ai cum, am încercat totul, dar am sfârşit legată. Tot ce ne rămâne de făcut este să asteptăm.

Pufnesc dezaprobator. Într-un fel Catty are dreptate, dar refuz să cred că asta este tot ce pot face pentru ea. O, Doamne, Alejandro este un adevărat monstru. E cea mai groaznică persoană pe care am cunoscut-o în toată viața mea, îl urăsc din toată inima mea. Aş vrea să îl am acum aici pentru a-i spune părerea pe care mi-a făcut-o.

Zgomotul provenit de la uşă ne face pe ambele să tresărit speriate şi să ne îndreptăm atenția într-acolo. Unul dintre tipii de afară ne priveşte cu sprâncenele încruntate.

-Văd că ai dezlegat-o, spune. Vrei să fi tu în locul ei?

-Te rog, lasă-ne să plecăm, promitem să nu-ți facem necazuri.

Nu pare convins de vorbele mele pentru că chicoteşte în batjocură.

-Şefu' va veni să discute cu voi mâine. Până atunci stați potolite dacă nu vreți să vă învăț cum ar trebui să vă purtați.

Sunt sigură că dacă privirea mea ar putea ucide, tipul ăsta ar fi deja îngropat. Îmi mut privirea de pe el şi îl las să iasă din încăperea obscură şi stingheră.

Nu se află nimic aici cu excepția acestui "pat" improvizat. Pereții sunt mucegăiți, iar aerul ce predomină este închis şi greu de respirat. Poate m-aş aşeza pe jos dacă ar exista covoare, dar nici acest lux nu există, betonul murdar predominând. Arată mai de grabă ca fiind un depozit decât o casă de vacanță precum a menționat Alejandro.

- Hei, nu plânge, totul o să fie bine.

Catty are dreptate şi lacrimile mele nu sunt prea bine venite acum, dar am un nod în gât şi în stomac ce îmi aduce doar suspine de teamă. Nu am trăit în viața mea o experiență de acest gen şi mi-aş fi dorit să nu o întâlnesc acum.

-Cu ce se ocupă Alejandro? De ce te-a bătut? De ce mă aflu eu aici? De ce nu ne lasă să plecăm?

Trag aer în piept.

-Nu pot să îți răspund decât la întrebările ce țin de mine, îmi spune Catty moale. Nu ruptul măturii a fost motivul pentru care m-a târât aici, ci faptul că i-am invadat mansarda. Nu lasă pe nimeni să urce acolo, iar eu am făcut-o.

-Îmi amintesc că mi-ai spus în prima zi când am venit aici să nu merg acolo, bolborosesc gânditoare.

-Pentru că eu am făcut-o şi ce am văzut acolo m-a speriat. Erau depozitate în cutii mari droguri, adică asta mi-am dat seama că sunt. Faptul că am desfăcut o cutie pentru a afla asta l-a înfuriat pe Alejandro şi m-a amenințat că mă omoară dacă spun ceva.

Un fior îmi străbate şira spinării, dar nu mai am curajul nici măcar de a respira pentru a nu o face să se oprească din povestit.

-Am fugit de el de teamă când m-a găsit acolo. Avea o privire ciudată şi m-a speriat de moarte. Cu toate că am scăpat atunci, nu i-a fost greu să mă ia de lângă tine şi să mă închidă într-o cameră. Am încercat să stau mai mult în preajma ta, credeam că nu îmi va face nimic dacă mai este cineva cu mine.

Rosteşte totul cu un dezgust observabil.

-Orice ar vrea de la tine, va obține, îşi întoarce Catty privirea spre mine. Alejandro mereu obține ceea ce vrea indiferent de cât de mult răneşte oamenii pentru asta.

Clatin din cap.

-Nu cred că vrea ceva anume, poate a vrut doar să îmi dea o lecție că m-am sărutat cu Sergio.

Catty face ochii mari câteva clipe, apoi cade un răstimp pe gânduri. E noapte afară, iar vântul nu se încumetă să apară, aducându-mi fiori de frig.

Dacă a ceva ce am realizat, este că trebuie să plecăm cât mai repede de aici. Alejandro este mai periculos decât aş fi crezut.