Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 7

Zorii zilei următoare mă găsesc tot printre așternuturile patului. Ar fi trebuit să fiu jos, în salon la ora asta, dar fizicul nu mă ajută să-mi ascult șeful astăzi. Încă sunt îngrijorată în privința lui Catty. Până la urmă cred că voi ajunge să merg la Alejandro și să-l întreb ce i-a făcut prietenei mele. Cu puțin noroc, îl găsesc în toane bune și îmi va răspunde.

O clipă reușesc să îmi analizez lung expresia în oglindă. Fata ce se oglindește are cearcăne proeminente și obrajii ușor îmbujorați. În schimb, părul îi este la fel de ciufulit ca întotdeauna, cu scurții perciuni cârlionțați.

Oftez apăsat abia după ce sunt din nou îmbrăcată în uniforma de lucru. Pantalonii mi se par mult prea mulați, dar tot sunt mai buni decât ar fi rochia aceea extrem de scurtă. Nu aș vrea să mi se vadă fundul câtă vreme curăț dușumeaua. Traversez holul și cobor treptele una câte una până în salon. Sunt nevoită să în parcurg ca să intru în bucătărie.

Alejandro servește micul dejun. Încerc să îi evit privirea întunecată, dar asta este ceva inevitabil. Mă cutremur în momentul în care ajungem să ne fixăm privirile unul în ochii celuilalt.

-Bună dimineața, îngâim cu glas slab.

Nu ar fi deloc politicos din partea mea să trec pe lângă el fără ca măcar să îl salut, nu-i așa?

Dar se pare că pentru el nu este nimic nepoliticos, căci nu spune nimic. Continuă să mă privească cum m-am postat în dreptul ușii maronii a bucătăriei și aștept. Privirea îmi este țintuită asupra baleriniilor negrii din picioarele mele. Mi-e jenă să îl privesc în mod direct.

-Bună dimineața, Cassley. Mergi în biroul meu și stai acolo până vin. Avem câteva lucruri de discutat.

Înghit zgomotos în sec. Atât de zgomotos încât Alejandro m-a auzit și, pentru o secundă, pot observa urma unui mic zâmbet mândru pe chipul său. Însă dispare atât de brusc încât am impresia că mi s-a părut. Îmi plec din nou capul, rușinată. De această dată simt cum obrajii vreau să îmi ia cu totul foc.

-Ă.. Am înțeles. V-voi pleca acum.

Lovesc un scaun cu piciorul în drumul meu. Mai roșie decât înainte, aproape alerg spre locul în care am fost trimisă. Orice ar dori Alejandro să îmi spună, sunt sigură că este ceva destul de serios.

Încăperea întunecată, cu o singură fereastră și un birou masiv este locul în care, domnul Alejandro își petrece majoritatea timpului. Am observat asta pentru că, niciodată nu am reușit să pătrund în interiorul său ca să fac curățenie fără ca el să își facă apariția. Nu este niciun scaun înafara celui rotabil din spatele biroului, așa că rămân în picioare.

Nu mă simt demnă să iau loc pe acel scaun și, cred că nu va mai dura mult până să sosească. Trebuie să dau dovadă de bună creștere.

Cu degetele tremurânde de emoție, îmi așez în treacăt mai bine cămașa pe mine și trag pantalonii puțin mai sus. Vreau să arăt impecabil. Nu încerc să îmi trec degetele prin buclele blonde pentru că ar fi în zadar. Oricum părul meu face doar ce dorește.

Stau cât mai relaxată, chiar dacă niște pași apăsați se apropie acum de mine. Un miros bărbătesc inundă încăperea și mă face să oftez silențios.

Alejandro ocolește biroul și se așează pe scaunul predestinat lui. Dă la o parte un dosar cu acte și își trage mai aproape scrumiera pe care eu nu o observasem până acum pe birou.

-Știi de ce te-am chemat, nu?

Tonul îi este scăzut și moale, ușor blajin. Pentru un moment aș vrea ca ochii săi să mă analizeze. Măcar pentru o clipă cât de mică, dar bărbatul preferă să scoată o țigare din pachet și să o aprindă cu ajutorul uneu brichete.

-Nu.

-Dar bănuiești, contraatacă.

Înghit din nou în sec, dar nu mai spun nimic, decât în momentul în care maroul ochilor săi mă ard.

-Poate, spun.

Pufnește. Da, cred că asta a făcut acum, când a abandonat țigara în scrumieră și și-a strâns degetele în pumni. Nu știu dacă nervii l-au copleșit sau este pur și simplu nerăbdător să audă cât mai repede varianta mea. Răspunsul meu. Părerea mea.

-Am cerut un răspuns.

Știu asta, dar nu la mine se află răspunsurile acum. El știe mai bine ce m-a determinat să nu dorm azi-noapte și, subiectul pe care, tot el vrea să îl abordăm.

Drept replică, îmi plec capul din nou. Nu știu cum aș putea formula o frază coerentă care să nu mă pună într-o lumină proastă. Toată noapte m-am gândit la momentul în care brunetul mă va întreba ceva de seara trecută, iar eu îl voi trage la răspundere pentru dispariția colegei mele de serviciu, dar parcă totul a dispărut din mintea mea acum.

-Nu ai dormit.

E mai mult o constatare decât o întrebare. Pare sigur de vorbele lui. Cel mai rău lucru este că are dreptate. Nu am dormit.

Dat fiind faptul că vorbele mi-au rămas blocate în zona gâtului, scutur doar din cap, în semn de negare, confirmându-i spusele.

-Ți-a mâncat pisica limba?

Mă îngrijorez când se ridică brusc de pe scaun și pășește înspre mine. Mă dau un pas în spate. Pășește lent dar, nu se oprește lângă mine. Ajuns lângă ușă, o închide, apoi o încuie cu cheia pe care, tot el o ascunde în buzunarul pantalonului.

De ce a încuiat ușa?

-Unde ți-a dispărut curajul de aseară?

-E tot aici, îngâim. Cuvintele le spun, dar privirea din nou mi-a coborât jos. E clar că nu am nici cel mai mic credit în fața lui. Probabil arăt precum o găină fricoasă.

-Eu nu-l văd. Poate a plecat.

Mai face un pas spre mine. Mă ia prins surprindere gestul său de a-mi cuprinde bărbia, obligându-mă să îl privesc.

E foarte aproape. Teribil de aproape.

-Vrei să mă întrebi ceva.

Ce este cu toate aceste presupuneri? Oare nu știe cum este să formulezi o propoziție interogativă sau pur și simplu se crede atotștiutor?

-Da, răspund încă uimită.

Pufnește, fără ca măcar să schițeze vreun zâmbet. Doar mă privește fix în ochi, de parcă acolo ar găsi toate răspunsurile de care ar avea nevoie.

-Întreabă atunci.

Își apropie chipul de al meu. Încerc să mă dau în spate, dar brațul său îmi cuprinde talia și mă trage mai aproape de el. Cu buzele întredeschise de uimire, îmi poziționez mâinile pe pieptul lui, încercând să îl împing, dar nici nu se clintește. Parcă ar fi cu totul lipit de mine.

-Unde e Catty?

Nu știu de unde am căpătat atât de mult curaj, dar, pentru o clipă am renunțat la gândul de a-l îndepărta doar ca să-i pot asculta mai bine răspunsul. Vreau să aflu răspunsul. Simt că am nevoie de răspunsul acela ca să știu că voi putea dormi în noaptea asta.

Se apleacă înspre mine, până să îi pot simți răsuflarea în propria ureche.

-Nu e bine să fi curioasă, șoptește cu glas răgușit.