Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 8

-Nu faceți asta, îi cer.

Mă deranjează că încă mă ține lipită de el. Vreau să mă depărtez pentru că, simt cum îmi ia aerul cu imensul său trup.

Îl simt încordânduse dar, pentru prima oară de când am rămas singuri, îi simt corpul scuturându-se ușor. Chicotește. Ciudat, dar Alejandro chiar a chicotit în urma a ceea ce am spus eu.

-Ce fac?

-Mă sufocați.

Chicotește din nou. O mână și-o strecoară pe după spatele meu și, și-o încolăcește în jurul taliei mele.

-Spune-mi pe nume, îmi cere.

Scutur din cap în semn de negare.

Este șeful meu și nu voi fi părtașă la orice ar dori el să facă. În mod cert, nu s-a prezentat direct, dar îi cunosc prea bine numele. Până și numele a fost o taină pentru mine. Oricât de greu mi se pare, nu pot să accept ca relația șef-angajat să se transforme într-una ceva mai apropiată. De ce s-ar întâmpla una ca asta? Consider că nu am încercat să ies prea mult în evidență încă de când am venit aici. Mi-am văzut liniștită de treaba mea, neinteresându-mă ceea ce are loc în jurul meu.

-Cassley, nu o să mă repet.

Ca să îmi atragă pe deplin atenția, își amestecă degetele printre firele mele de păr. Îmi trage capul pe spate, forțându-mă să-l privesc fix în ochi. Maroul acela mă amețește, dar îmi mușc cu putere limba pentru a nu scoate o prostie pe gură.

Simt cum încep să mă înroșesc și nu vreau asta. Dar e prea târziu, căci mâna fierbinte pe care și-o strecoară sub cămașa mea mă face să roșesc până în vârful urechilor.

Mâinile îmi tremură pe pieptul masiv, dar tot încerc din răsputeri să îl depărtez de mine și gem frustrată când nu reușesc.

-Copilo, propun să te liniștești.

Să mă liniștesc!? Dar ce fac ieșit din comun până la urmă? Tot ce vreau e să fiu lăsată în pace. Să am dreptul la spațiul personal.

Văzându-mi expresia curiosă, acesta continuă să vorbească pe același ton rece și cutremurător.

-Prietena ta e bine dacă asta ai vrut să știi.

-Mă mințiți, șoptesc. Îmi dreg apoi glasul, dar gâtul îmi rămâne la fel de uscat.

Zâmbește strâmb și știu că s-a enervat. Trage puțin mai tare de buclele blonde ale mele, făcându-mă să-mi deschid gura, uimită.

Sunt aproape sigură că Catty nu este bine, cel puțin presimțirea și agitația ce nu mă lasă nici măcar să dorm asta îmi spun. În plus, mă simt foarte vinovată. Din cauza mea Catty a dispărut și nimeni în afară de Alejandro nu mai știe nimic de ea.

-Ești cam tupeistă, nu crezi?

Înghit în sec. Poate am întrecut limita și ar trebui să mă opresc. Poate ar fi trebuit să nu fiu atât de curioasă și să îl fi crezut când mi-a zis că Catty e bine. Dar nu mă poate forța să îl cred. Ascunde ceva și intenționez să aflu exact ce.

-Ați pedepsit-o?

Glasul îmi e gâtuit. Știu că a promis că o va pedepsi, dar ceea ce mă întreb este cum avea de gând să facă asta.

Alejandro mă privește un timp intens, apoi îmi dă brusc drumul, făcându-mă să mă dezichilibrez și să mă lipesc cu fundul de marginea biroului.

-Tu ce crezi? Mă întreabă înapoi.

Îmi cuprinde încheietura mâinii și mă trage spre el. Mai mult mă împinge pe scaunul rotabil, apoi mă trage cu tot cu el spre cealaltă parte al biroului, unde are grijă să se așeze cu fundul. Îmi face totuși loc între picioarele lui și așteaptă să-i răspund la întrebare. Probabil și-a dat seama ce efect au vorbele lui asupra mea, iar acum profită de asta.

-Cum ați pedepsit-o!?

Continui să îl bombardez cu întrebări deși știu că mă afund singură într-o prăpastie. O prăpastie ce mi-ar putea aduce sfârșitul.

-Din nou devii curioasă, șoptește pe un ton certăreț. Știi, fetițele trebuie pedepsite când nu fac ceva bine, iar tu începi să dai semne de proastă purtare.

Nu apuc să-i procesez pe deplin vorbele, căci o mână de-a lui se ascunde în spatele cefii și mă trage atât de brusc înspre el, încât, dacă nu m-aș fi împotrivit în ultimul moment, buzele ni s-ar fi lipit.

-Încetați.

-Arăt chiar atât de bătrân? Întreabă.

Ah, ce aș vrea să-i spun vreo două pe această temă! Dar cum nu îmi stă în caracter, o las baltă. Îmi plec rușinată privirea. Obrajii îmi ard continuu, probabil asta mă face să arăt destul de aiurea.

-Pot să mă retrag?

Speranța își face de îndată loc în tonalitatea propriei voci. Ah, cât de repede aș pleca dacă scaunul pe care am fost mai mult forțată să mă așez nu ar fi ținut strâns de către Alejandro.

-Nu.

Înghit în sec.

-Nu vei pleca încă, șoptește. Începe să își apropie fața de a mea.

-Am treabă de făcut, șoptesc înapoi, dar glasul mi-a sunat mai mult disperat.

-Treaba mai poate să aștepte.

Ultima sa frază a fost spartă și răgușită. Îl văd cum își apropie chipul de al meu din ce în ce mai mult. Sunt tentată să mă dau câțiva centimetrii înapoi, dar știu că speteaza scaunului nu mi-ar permite una ca asta.

Strâng puternic din ochi și fac ceva la care nu m-aș fi așteptat. Aștept ca sărutul dintre mine și Alejandro să aibă loc.

--

Ce părere aveți până acum? Aș vrea să primesc câteva păreri ❤