Bătrânul se plimba agitat prin camera de zi. Se opri năpădit de amintiri, gândindu-se până și acum la Eleya. Nu putea să scape de aceste gânduri ce-i măcinaseră anii puțin câte puțin. „Au trecut mai bine de douăzeci de ani, cred!" își zise Atijo oprindu-se în fața oglinzii, șoptind deși era singur în casă:
— Măcar atât nu s-a schimbat!
Reflexia îi prezenta același bărbat înalt, cu ochii verzi, dar cu atâtea modificări de-a lungul timpului: părul era cărunțit, iar poziția în niciun caz la fel de dreaptă.
Se așeză pe scaunul de lângă geamul pe care obișnuia să se uite în fiecare dimineață. Până ieri, se uita cu frică, dar astăzi totul se preschimbase într-o înfiorare neiertătoare. Știa că de astăzi totul va fi complet diferit de mâine, de poimâine ...
Era o zi senină, cu un soare triumfător, dar care nu își proiecta razele în apartamentul bătrânului.
Temerile s-au adeverit, căci în cameră răsună sunetul tipic al Mașinăriei, de care îi va fi atât de dor! Acceptă convorbirea nu foarte grăbit.
— Bună dimineața, domnule Atijo! spuse holograma care lumină încăperea, luând repede forma unui bărbat frumos îmbrăcat.
— Bună dimineața! răspunse cu jumătate de gură bătrânul.
— Sper că sunteți pregătit să plecați chiar acum!
— Nu, te rog nu, Titum. Încă puțin. Câteva zile măcar. Știu că mi-ai mai acordat timp, însă pot jura pe orice că nu sunt încă pregătit!
— Domnule Atijo, doar știți politica noastră! zise pe un ton schimbat Titum.
— Ultima excepție! Aș face orice. Crede-mă ...
Titum își reluă zâmbetul fals.
— Nu. Îmi pare rău, domnule. Cel mult 30 de minute până să părăsiți apartamentul. Doar știți că am făcut destule excepții până acum, nemaipunând la socoteală că vorbesc cu dumneavoastră personal, în loc de o hologramă programată, tocmai pentru a vă încuraja.
Bătrânul tăcu, privind în jos.
— În regulă, atunci! Să nu mă dezamăgiți din nou! sugeră Titum și mai fals decât de obicei. Multă încredere, domnule Atijo! Și nu uitați că soția dumneavoastră ar fi vrut să faceți acest pas! Ştiţi că vă va schimba. - Apelul a fost încheiat de Titum.
Pentru prima oară, vedea cu alți ochi bietul apartament. Se uita la firele îmbârligateale Mașinăriei, de care s-a împiedicat de multe ori, însă acum îndrăgea fiecare din zecile de cabluri și conductori ce izvorau din imensa Mașinărie.
„Să schimb pentru ultima oară fundalul camerei." se gândi Atijo, și modifică pereții încăperii într-o culoare deschisă pentru întâia dată în douăzeci de ani, începând să conștientizeze treptat noua lui viață. Își ridică mâna către buze, pentru a da o nouă comandă brățării:
Deschide ușa!
Atijo ieși pe holul lung al apartamentului său, dând comanda de închidere a ușii prin care a trecut. Când păși în bucătărie, retransformă și aici griul posomorât al pereților într-o culoare luminoasă, apoi aprivit tăcut aparatul central al bucătăriei care i-a pregătit zilnic micul dejun. Cu toate acestea, bătrânul abandontă masa pentru a-și lua „la revedere" și de la celelalte obiecte atât de prețioase pentru el, grăbindu-se mai tare când a observat că nu mai avea mult timp rămas.
Toaleta, deși i-ar fi părut ridicolă mai devreme, îi inspiră aceeași nostalgie întâlnită până acum. „Totul prinde altă semnificație" se gândi el.
Deschide ușa! a comandat Atijo, venindu-i în minte singurul loc în care nu a mers înainte de plecare.
După ce parcurse mai bine de jumătate din hol și mai avea încă puțin până să ajungă în dormitor, tristețea îi reveni mai pătrunzătoare ca niciodată, pentru că, timp de douăzeci de ani, aceea fusese încăperea cea mai importantă pentru el. În fața ușii se opri cuprins de emoție, dând comanda de intrare.
Amețit de tristețe și totodată speriat, își întoarse privirea de la peretele din dormitor, schimbat la fel ca celelalte de până acum, către o poză veche care îi trezi mii și mii de amintiri. Era o fotografie a mult prea iubitei sale soții, frumoasă și îmbrăcată la fel de elegant ca întotdeauna.
„Of, de mi-ai fi fost acum alături..." gândi el, strângând atât de puternic fotografia, încât își aminti brusc acel moment dureros care îl urmărea de două decenii încoace.
Cu ochii împăienjeniți și cu un zâmbet trist, bătrânul Atijo își dorea parcă tot mai mult să o poată strânge în brațe măcar încă o dată - atât cerea. Voia să îi atingă din nou vrăjit părul acela negru, la care se gândea încă și în ziua de azi.
— Ce să fac, scumpa mea, ce să fac? Știam că se va ajunge la asta, și totuși, uite-mă aici, suferind, spuse el pe un ton atât de îndârjit, încât puteai să juri că vorbește față în față cu Eleya.
Știa că mai avea doar câteva minute permise până să plece, dar nu putea să lase jos fotografia la fel de iubită precum persoana surprinsă în ea. Îi admiră pentru ultima dată trăsăturile delicate, cu un regret atât de profund, simțind că o pierde pentru a doua oară. Îi păru că Eleya îl privea acum diferit, de parcă i-ar fi murmurat „Du-te!". În acel moment îşi dădu seama că la această fotografie ținea mai mult decât la tot ce se afla în casă la un loc.
— Voi renunța și la tine! spuse bătrânul pe ton hotărât, cu toate că sufletul său ezita.
Revenind în hol, ridică pentru ultima oară mâna, rostind:
Schimbă fundalul în galben! ... Îmbracă-mă în hainele de stradă!
Când a spus „Deschide ușa!", vocea îi era sugrumată de un nod în gât. Păși în holul blocului, fără a mai putea să dea ultima comandă. Privind în urmă din această perspectivă fu șocat să observe adevărul și șopti îngrozit:
— Nu s-a schimbat nimic... Închide ușa!
Abia atunci realizăcă nu mai există cale de întoarcere.
