Atijo se întoarse șocat în spate, văzând o femeie acoperită de o rochie roşie la fel ca obrajii vii ai acesteia. Mult prea vii!
— Eleya? Tu, tu trăiești?
— Termină cu glumele! Cine crezi că ți-a deschis ușa? Bau-bau?
Femeia râse amuzată, făcând atmosfera mai destinsă, însă Atijo era încă nelămurit. Cum ar trebui să reacționeze un om după un astfel de șoc? După ce nu și-a mai văzut soția de douăzeci de ani?!
— Nu te mai prosti! Spune! Îți place poza?
— E imposibil! Ascultă-mă, Titum! Nu îmi face farse de genul ăsta! Dacă nu încetezi cu glumele..., spuse Atijo în timp ce își agita ochii înspre colțurile camerei și tavan, lăsând propoziția neterminată. Nici el nu știa ce să mai creadă. Își recapitula la nesfârșit toate momentele ciudate din acea dimineață. Intrase în bloc, iar ușa era blocată. Titum dispăruse, Eleya apăruse. Toate lucrurile acestea îl înnebuneau, dar în interiorul sufletului avea o dorință arzătoare – ar fi vrut extrem de mult ca totul să fie real.
— Cine naiba e Titum? zise femeia amuzată.
Atijo era de-a dreptul confuz, ca atunci când un bolnav se trezește pe patul de spital și nu înțelege unde să află și ce caută acolo.
— Știi, iubitule, cred că boala, spuse Eleya accentuând cuvântul „boală", s-ar putea să se agraveze. Mă simt tot mai rău.
Dar, cum? Acum douăzeci și ceva de ani, ea îi spuse același lucru. Același lucru! Totul părea că se întâmplă de două ori. Și poza... Da, în aceeași zi. Era îmbrăcată la fel atunci. Era posibil ca totul să se întâmple în capul lui? Delirase ani de zile. De ce ar fi acest eveniment real? Însă nu își amintise niciodată la fel de bine toate acele detalii. O nouă idee i se instală în gânduri. Nu cumva călătorise în timp...? Asta suna destul de ciudat, însă...
Atijo fugi din cameră, înspăimântat ca de o fantomă. Voia să se uite în oglinda din sufragerie, aceea în care se privise la începutul zilei. Scoase un țipăt surd. Reflexia îi prezenta un tânăr chipeș, cu spatele drept, îmbrăcat deosebit de elegant. Cum putea să accepte așa ceva? Mai devreme era un bătrân, iar acum...
Eleya nu înțelegea ce pățise omulețul acela exasperat din fața ei, atunci când intrase în cameră.
— Am întinerit?
— Vrei să te oprești din tot circul ăsta ciudat? Te-a apucat criza vârstei a doua, ori ce ai? Vrei să nu te mai uiți ca la o fantomă? Ce, gata? De la boală m-am și urâțit? Iubire, încetează cu glumele astea. Doar știi... doar știi că eu nu mai am mult de...
Atijo îi puse mâna la gură, de parcă știa ultimul cuvânt din propoziție. De fapt, chiar îl știa. De altfel, știa totul. Totul! Tot ce urma să se întâmple. Eleya urma să îi spună ce a zis doctorul - încă două-trei luni. Nu voia să audă acel lucru din nou! Dar femeia îl spuse. Îl spuse așa cum ar spune orice. Voia să își trăiască ultimele clipe frumos, fără să se gândească deloc la sfârșit.
În tavan se auziră niște bătăi ciudate, ca a unor pași de copii care se alergau unul pe altul. Bărbatul își trase mâna înapoi, studiind mirat tavanul.
— Ce se întâmplă acolo?
— Atijo, nu știu ce ai pățit azi. Ai uitat că avem vecini?
Fața lui Atijo deveni și mai impresionată.
— În loc să mă simt eu rău, văd că tu te comporți ciudat. Sinceră să fiu, zici că ai tras pe nas pastilele mele.
Atijo zâmbi, uitând pe moment de toate uimirile din ziua respectivă. Își zise că totul se întâmplă cu un scop. Era nespus de fericit că poate să fie alături de Eleya din nou. Orice fel de încurcătură o fi făcut destinul, Atijo părea că îi mulțumește cerului. Nu mai credea că era doar imaginația lui, nu mai credea că Titum a avut de-a face cu toată situația, nu se mai gândea că ușa aceea era închisă, ci pur și simplu voia să trăiască clipa.
Atunci o sărută. Toate celulele din corpul său s-au bucurat la atingerea buzelor lor, iar Atijo avea impresia că i se înmuiaseră picioarele. Radia fericire. Totul în jurul lor era luminos - cel puțin așa era în mintea lui. Nenumărate momente fericite alături de prea iubita sa soție i se derulau în minte. Acum mult-mult timp o mai sărutase odată în același fel, însă nu mai conta. Ar fi sărutat-o de milioane de ori în același fel și de fiecare dată ar fi savurat momentul ca și cum ar fi prima dată când o sărută.
În acel moment și în acel loc, Atijo se considera cel mai fericit om de pe pământ.
