Atijo coborî acele scări rulante de forma unui vârtej ce parcurgea fiecare etaj al blocului spiralat. Bătrânul era încă măcinat de observația care părea că i-a deschis ochii; în capul său răsuna același strigăt disperat: „Nu s-a schimbat nimic!". Cobora încet, remarcând că niciun vecin nu mai rămăsese aici. Blocul era gol.
Odată ajuns afară, își întoarse privirea spre clădirea părăsită. Dacă se uita în jur, era evident că cele câteva blocuri de lângă, care aveau aceeași formă jucăușă, erau la fel de înstrăinate. Tot locul era acoperit de umbra produsă de clădirile mai mari, mai vii, mai colorate.
Bătrânul nu putea să scape din lanțurile apăsării dominante.
— Nu s-a schimbat nimic! spuse din nou Atijo, de parcă ar fi fost un nebun care repeta fără cunoștință aceleași câteva vorbe. Își aruncă brățara de comenzi din mână pe jos, lăsând-o să cadă pe asfaltul dur, încrustând o crăpătură pe metal.
Drumul din fața blocului până la strada principală era unul scurt, de câteva secunde. Atijo l-a parcurs într-un minut, pășind greoi. Când a ajuns în dreptul străzii, a rămas blocat, exact ca în fața ferestrei, urmărind același peisaj.
Toţi tinerii aceia păreau atât de mulţumiţi! „Oare de ce?" se întrebă el, urcând pe scara rulantă de pe stradă, mult mai frumoasă decât cea din blocul său, cu senzori speciali pentru fiecare persoană în parte, și cu rolul de a le direcționa în orice loc prin puterea gândului, după cum a fost promovată de noii conducători ai lumii.
Se uita la oamenii din jur. Cu toții aveau în buzunar câte o Hologramă Mobilă, pe când el abia avusese o Mașinărie cu o groază de fire, care nici măcar nu avea la fel de multe funcții.
Deodată cerul senin se transformă într-unul înnorat, iar lumina puternică a soarelui se pierdu atât de brusc încât toată lumea își puse mâna la ochi.
„Eu schimbam fundalul unei camere, iar ei schimbă fundalul universului ..." se gândi Atijo.
Cuprins de atâtea gânduri, parcă uitase deja de ce se afla acolo şi încotro se ducea. Se învârtise de vreo trei ori în jurul destinației, ca un zombi rătăcit, dar își dădu seama la un moment dat că ar fi mai bine să înainteze în direcția bună... Bărbatul deveni deodată sigur pe el, îngânând:
— Așa nu se mai poate. De douăzeci de ani trăiesc în umbra pierderii tale. Eleya, știu că mă auzi, de peste fundalul creponat, de undeva de sus! Of, datorită complicațiilor tale de sănătate am devenit așa. Ei nu au putut să facă nimic, tu te-ai stins, iar eu nu am acceptat nicio schimbare! Credeam că modernizarea nu are niciun rol, dacă nu a putut nici măcar să te ajute... Acum iată-mă obligat să părăsesc locuința noastră, așa cum au fost cu toții, din cauza ideilor conducătorilor lumii.
Trecătorii se holbau mirați la monologul bătrânului care, parcă cuprins de un entuziasm neaşteptat, nu se sfii să continue:
— Eleya, îmi pare rău că renunț la tine, dar... vreau să fiu viu!
Bătrânul făcea abstracție de cei din jur, de parcă se învârtea între două realități – între cea de dinaintea morții lui Eleya și cea de după eveniment – dar nu știa care este mai plauzibilă. Un fior rece curgea lin pe spatele lui, materializând ce simțea încă de dimineață: că se află între două lumi. Devenea conștient de noua viață, însă nu putea să o dea uitării pe femeia care îl schimbase. Deodată, bătrânul scoase un țipăt înăbușit de curiozitatea privitorilor. Își ridică ochii către ei, cu o privire schimbată. Razele soarelui reveniseră în peisaj și totul strălucea cu o blândețe tomnatică.
După două minute, se afla în fața unei clădiri uriașe, ce urca glorioasă până la cer, întocmai ca toate blocurile din jur. Bătrânul observă lângă intrare un bărbat ce îi păru cunoscut.
Înaintând, observă că Titum în persoană îl aștepta acolo.
Bărbatul frumos îmbrăcat avea un zâmbet și mai fals în realitate, ceea ce îl făcu pe Atijo să se amuze de comportamentul previzibil al acestuia.
Bătrânul îi răspunse la zâmbet într-un mod atât de cald, încât Titum zise uimit:
— V-am spus eu că mutarea o să vă schimbe! Viitorul schimbă trecutul.
— Da, așa se pare. Sau poate că trecutul schimbă viitorul, sugeră Atijo.
Titum nu a înțeles semnificația vorbelor profunde, dar a ales să zâmbească lung, spunând:
— Da, exact! Așa este! Sunteți gata pentru noul apartament?
Cei doi intrară în bloc.
