Cei doi intrară în bloc. Ușa produse un sunet metalic, care îi amintea foarte mult de ușa de la propriul bloc... de fapt, fostul bloc.
— Titum, locul ăsta îmi pare foarte familiar...
Da, locul ăsta îi amintea cu siguranță de ceva. Mai fusese aici și altădată. Era cuprins de o stare de deja-vu puternică. Aici sigur fusese nu demult – poate acum un an, poate acum câteva zile, sau... nu cumva chiar în această dimineață?
„Dar Titum... Unde e Titum?" îi scăpă un gând bătrânului. Titum nu mai era lângă el. Poate că nu intraseră amândoi? Poate că Titum rămăsese afară? Poate, însă ușa era blocată. Stătea și se uita lung la ușa de intrare, neștiind ce ar trebui să facă. Rămăsese blocat acolo?
Ușa nu se deschidea nicidecum.
Dintr-odată își aduse aminte că acesta era chiar blocul din care venise, blocul în care soția lui a murit datorită unor complicații care nu au fost rezolvate de nimeni, blocul în care a locuit treizeci de ani. Dar ce căuta el aici? De ce era ușa încuiată. Titum, glumețul Titum! „Să fie o farsă?" se întrebă Atijo.
Își ascultă instinctul, așezându-se pe scările rulante pe care mersese de milioane de ori, înainte de... înainte de acel eveniment.
„Ce glumă proastă." își zise bătrânul. Adică ce impresie avea Titum? Că el era un bărbat ramolit care nu avea să-și dea seama de farsă?
Scările rulante îl duceau încet, parcă mai încet decât altădată. Blocul era la fel de părăsit ca înainte, cuprins de acel întuneric deprimant. Nu mai avea niciun vecin care să îl salute cu prietenie, cum nici de dimineață nu fusese nimeni. Ajunse la unul dintre ultimele etaje, unde coborî. Își văzu apartamentul, dar îl cuprinse o tristețe și mai mare decât la plecare. Nu avea cum să intre pentru că își aruncase brățara de comenzi. Regreta enorm decizia făcută. Undeva printre gânduri era speranța că Titum punea ceva la cale. Oare cât de greu ar fi fost dacă făcea o astfel de farsă? În ziua de azi, nimic nu mai este ceea ce pare, nici măcar un bloc. Sau... aceasta era noua sa locuință? Era posibil, dar nu avea nici un sens. De ce ar fi primit un apartament care arăta ca un bloc? Aproape că tristețea îi trecuse, la amuzamentul produs de ultimul gând, fiindu-i mai clar ca niciodată că cineva făcea glume nesărate pe seama lui.
Brusc, fața i se schimbase. Zâmbetul i se transformă în două buze paralele, iar ridurile îi deveniseră proeminente. Ușa apartamentului se deschise pur și simplu, de parcă cineva fusese acolo ca să o deschidă. Bătrânul își puse mâna pe fruntea caldă.
Atijo păși înspăimântat în apartament. Nu știa prea bine de ce, însă tot ce voia era să ajungă în dormitor. Ceva părea că îl îndrumă să meargă acolo, poate chiar sufletul său, dacă nu instinctul îl obliga. În orice caz, în acel moment, dormitorul era pentru el ca un pat moale pentru o persoană care nu dormise de trei zile. Voia! Voia mult să fie acolo.
Și ușa de la dormitor se deschise la fel de miraculos, însă bărbatul nu mai era la fel de uimit. Ochii îi alunecară inevitabil pe fotografia din ramă, aflată acolo unde o lăsase de dimineață. De fapt, ca întotdeauna. De ani de zile, poza aceea îi oferea un sentiment de căldură. Mereu când avea probleme, era de ajuns să o salute pe Eleya, care uneori părea că plânge alături de el. Dacă era fericit, femeia din ramă avea același zâmbet frumos. Dacă era nervos, gingășia soției lui îl calma, chiar dacă dorul de ea îl copleșea.
Femeia purta o rochie roşie ce se asemuia cu întreaga puritate extinsă în toate formele perfecte ale acesteia. „Cât de scurtă e fericirea!" obiectă bărbatul, uitând pe moment de toate ciudățeniile care tocmai se întâmplaseră. Nu, el era absorbit de modul în care rochia stătea normal pe o parte, dar legănată în aer pe cealaltă. Nu scăpa din vedere nici onduleurile mirifice ce îl duceau cu gândul la o mare din Oceanul Antarctic, acoperită de zăpada veșnic pufoasă, exact ca acel corp fermecător al Eleyei.
— Mă bucur că ai ajuns acasă, iubire!
Atijo se întoarse șocat în spate, văzând o femeie acoperită de o rochie roşie la fel ca obrajii vii ai acesteia. Mult prea vii!
