Oamenii erau uimiți de comportamentul bătrânului. Stătea acolo, vorbind singur, de câteva ore bune, spunând niște lucruri despre o surpriză, doar că nimeni nu putea să îi înțeleagă vorbele.
Din perspectiva lui Atijo
Atunci, mă trezisem ca din transă... Era un fel de vis care îmi reamintise totul, o a doua șansă, dar pentru câteva secunde mi-a fost greu să revin la realitate. Se uitau cu toții la mine, iar eu am fugit. Se derulase totul ca înaintea morții. Doamne, iar cuvântul ăsta! Fugeam, alergam, amintindu-mi că Titum mă aștepta. În vis îl pierdusem, dar realitatea e atât de puternică...
Titum mă pofti cu un zâmbet lung în bloc. Era pentru prima oară când îl vedeam. De data asta a venit cu mine, iar camerele erau atât de diferite! Voi lăsa o ultimă scrisoare.
Nu am mai ieșit din casă de mult timp, însă nu mă acuzați. Vă las această notiță, pentru a înțelege ce s-a întâmplat, și pentru a nu presupune că a fost vina altcuiva.
Soția mea, Eleya, a murit acum douăzeci de ani. Din cauza mea. Încă de la naștere, părinții ei au aflat că ea nu este normală, având probleme grave de respirație. Viața noastră era perfectă până când boala se agravase, iar nimeni nu putea să o ajute.
Nu am putut să o las să sufere. Am ucis-o cu o pernă. Nimeni nu avea să-și dea seama. Știau cu toții că boala o făcea să respire greu. Ar fi fost de mirare dacă murea sufocată?
În următorii douăzeci de ani, am rămas în casă. Nu credeam că modernizarea mai ajută la ceva, devenind schizofrenic. Tot mai schizofrenic...
Aveam adesea impresia că merg în trecut, pentru că trăiam din amintiri.
Așadar, nu vă mirați ,dragilor, dacă vedeți un bătrân în pat, cu capul pus pe pernă. Nu a făcut nimeni asta. Doar el și fantomele trecutului, căci îmi doresc să trec prin același lucru ca ea; probabil că balanța se va reechilibra. Mă voi sufoca singur, iar apoi vom râde amândoi cu poftă, nu-i așa iubito?
