Liu Homicidal - An untold story

Capitolul IV

     După ce terminasem de mâncat şi ultima îmbucătură din lasagna, am dat la o parte tava în care a fost preparată, m-am întins pe spate şi am început să privesc în continuare cerul care continua să mă uimească în fiecare noapte. Iubeam să privesc stelele mai ales în acele nopţi de vară. Nu puteam găsi ceva mai frumos de atât. Iubeam şi să mănânc până simţeam că voi da pe afară, dar nimic nu se putea compara cu statul în fiecare noapte pe acoperiş, privind stelele care se întreceau când venea vorba de strălucire.

     Am tras cât de încet am putut aer în piept, apoi l-am lăsat în acelaşi ritm să iasă afară. Între timp cedase şi Sully, încetând din a mă mai mustra cum o făcea de obicei. Observă că de cele mai multe ori nu îl ascultam şi lăsăm să vorbească de unul singur. A realizat că cel mai bine pentru noi era să luăm o pauză şi să nu ne grăbim.

   — Acum nu mai spui nimic? l-am întrebat, de data începând să zâmbesc fără vreun motiv anume.

"M-am gândit că voiai să ai parte de puţină linişte, aşa că m-am gândit să îmi ţin gura închisă. Doar de data asta."

   — Pui tu ceva la cale, te cunosc prea bine, i-am răspuns în schimb, aruncându-mi ochii din nou pe cerul înstelat. Obişnuiam ca eu şi cu Jeff să privim stelele în fiecare seară, şi să găsim Carul Mare şi Carul Mic sau diferite constelaţii.

"Liu, mă sperii, încetează," spuse pe un ton ciudat.

   — Se numesc amintiri, Sully. Doar cu astea am mai rămas, i-am spus, lăsând ca un alt oftat să-mi scape printre buze.

"Ceea ce s-a întâmplat acum mult timp nu mai are nicio legătură cu ceea ce se va întâmpla în prezent. Nu îţi mai împuia capul cu lucruri inutile, şi nu te mai gândi la cei care ţi-au făcut şi ţi-au vrut răul."

     Nu avea dreptate. Regretam că l-am întrebat de ce nu mai spunea nimic, dar parcă de data asta voiam să-şi închidă iar gura şi să nu mai scoată niciun cuvânt.

     Mi-am închis ochii preţ de câteva momente pentru a asculta în linişte deplină cum bate vântul. Preferam să stau aşa toată ziua, în loc să-mi pierd vremea prin locuri aglomerate. Le detestam pur şi simplu. Voiam doar să fiu singur şi să am parte de linişte şi pace. Numai că uneori simţeam să am pe cineva alături de mine, o companie mai pe scurt. Cu Sully nu era acelaşi lucru, voiam pe cineva care să mă înţeleagă şi să nu fugă de mine din prima clipă în care mă vedea.

     De fiecare dată când mă plimbam pe timp de noapte pe lângă magazine nu ratam să-mi privesc reflexia din vitrine. Cu timpul rănile au reuşit să se vindece cum au putut mai bine, dar cicatricile aveau să mă bântuie pentru totdeauna.

"Liu, simt prezenţa a două persoane care vin în direcţia asta."

   — Nu are cum să fie ei, l-am atenţionat, încă ţinându-mi ochii închişi pentru a mă odihni.

"Nu sunt ei, dar au o aură ciudată, eu zic să ne mişcăm de aici dacă nu ai chef să te lupţi cu ei."

     M-am ridicat încet de pe iarbă, ajungând să stau doar în fund. Încă ţineam ochii închişi pentru a putea depista cu uşurinţă ceea ce avea să se apropie de mine. Se auzeau câteva foşnete din dreapta mea, cam la o distanţă de trei metri aproximativ. Am luat o pietricică care se afla lângă piciorul meu şi am aruncat-o în direcţia punctată de către mine în minte. Mi-am deschis instant ochii în momentul în care piatra a făcut contact cu ţinta.

   — O pisică? am zis, uitându-mă la mâța care a sărit în sus câţiva metri de la sol din cauza pietrei cu care am lovit-o.

"Dar nu are cum. Am simţit prezenţa a două persoane, nu a unei amărâte de pisici."