Liu Homicidal - An untold story

Capitolul VIII

     Durere, durere şi iar durere. Mă durea fiecare colţişor din trup şi abia mai puteam respira normal. M-am târât cu ultimele puteri din locul în care o lăsasem pe Anna spre un loc izolat unde nu puteam fi găsit.

     Nu mai simţisem asemenea străpungeri de când era să mor de mâna lui Jeff. Simţeam cum îmi ardea carnea de pe mine şi cum oasele se sfărâmau de la sine. Voiam ca totul să se oprească.

   —  Vreau să mor, am spus mai mult gâfâind din cauza durerii care devenea din ce în ce mai insuportabilă.

"Nu o să mori atâta timp cât eu încă sunt viu şi trăiesc în interiorul tău. Nu te voi mai lăsa de acum încolo să faci nicio prostie."

   —  Nu vreau să mai trăiesc, am spus din nou, încă respirând cu greutate.

"Eşti un prost, Liu! Nu eşti în stare de nimic! Ce credeai că vrei să faci? Să-i spui Annei tot adevărul? Mă faci să râd."

   —  Mă arde! am răcnit, în timp ce mă strângeam de materialul tricoului, undeva în zona abdomenului.

     Rănile care mi-au fost provocate acum câţiva ani încă erau vizibile şi dureroase. Durerea cea mai mare era exact unde Jeff mă tăiase pe viu, pe abdomen. Dădeau impresia că se vindecase, dar când colo, adevărul era că uneori simţeam ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Eram conştient că aveam să trăiesc pentru totdeauna cu asemenea urme pe corp, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată încă să mai doară al dracului de tare.

     Infernul era mic copil cu ceea ce trăiam în fiecare zi. Nu i-aş fi dorit nimănui să fie în locul meu şi să simtă măcar pentru o zi ceea ce am simţit eu timp de cinci ani de zile. Singura alinare pe care o aveam erau analgezicele sau în cel mai rău caz, drogurile. Devenise singurul remediu care-mi mai ameliora suferinţă. Nu ştiam exact cât timp mai aveam de gând să o duc în ritmul ăsta.

     Imediat ce am ajuns într-o zonă ferită din parc, am căzut lat pe iarbă. Aveam temperatura, tremuram din toate oasele, iar vederea mi se înceţoşă din ce în ce mai mult cu cât începeam să clipesc mai repede.

"Am repetat situaţia pentru că nu mi-ai dat de ales, din nou."

     Îl auzeam încă destul de clar cum tot trăncănea în capul meu şi încercam din răsputeri să ignor tot ce voia să-mi spună. Nu-l mai suportam, chit că era o parte din mine, iar noi formam un întreg. Voiam să dispară, şi odată cu el şi eu. Rolul nostru pe pământ nu era de a face un bine semenului de lângă noi, ci de a distruge tot ce era bun şi frumos, în aşa fel, încât să ne fie nouă bine.

     Proveneam dintr-o familie religioasă, unde eram învăţaţi să răspândim iubirea şi binele cât mai departe. Părinţii noştri îşi doreau ca eu şi Jeff să ducem o viaţă decentă şi să nu ne abatem de la calea noastră, chiar dacă răul ne ispitea din orice colţ al lumii.

     În schimb, Jeff a fost primul care a cedat şi a căzut în plasă, apoi am urmat şi eu fără să realizez acest lucru o bucată bună de timp.

"Liu, nu mă mai ignora! Dacă nu-ţi vei respecta promisiunea, vei avea mult de suferit!"

   — Promisiune, spui? am pufnit la auzul acestui cuvânt.

     Dintr-o singură mişcare, mi-am schimbat poziţia corpului din a sta pe spate spre a sta pe burtă, sprijinit în coate. Durerea nu-şi pierdu deloc din intensitate, ci mai degrabă se intensifică cu fiecare minut care se scurgea. Începusem să mă caut prin toate buzunarele pantalonilor cu speranţa că voi găsi un alt obiect ascuţit în afară de cuţitele pe care le cărăm cu mine mereu.