Liu Homicidal - An untold story

Capitolul V

     Încă din acea seară nu am mai putut pune capul pe pernă sau să închid vreun ochi pentru a mă putea odihni măcar pentru puțin timp. Încă din acea seară blestemată am simțit cum mă scufund cât mai mult spre întuneric şi nu mai reuşeam să găsesc nicio cale de scăpare. Realizasem într-un târziu că totul nu va mai fi la fel, dar speram măcar să nu îmi fi pierdut de tot gramul de umanitate pe care îl mai aveam în mine. Nu îmi doream ca totul să fie ca înainte, de fapt nici nu mai ştiam ce îmi doream cu adevărat. Aveam unele momente în care eram foarte confuz şi nu găseam nicio soluție oricât de mult aş fi încercat. Dar totuşi aveam unele momente în care voiam să ies la lumină, să simt din nou acea căldură, acele sentimente de compasiune cu care noi ne hrăneam în fiecare zi pentru a putea supraviețui. 

     De când El mă luase sub aripa sa, am fost pur şi simplu obligat să renunț la toate acestea, să-mi arunc până şi acel ultim gram de umanitate pe care-l mai aveam. Îmi tot spunea că lumea asta avea de gând să se ducă de râpă din cauza oamenilor, din cauză că ei o distrugeau cu tot ce aveau ei de oferit: dragoste, iubire, compasiune etc.

     Spunea că doar ura şi frica trebuiau să domnească pe această lume, pentru că numai prin ură şi disperare lumea aceasta se va ridica din propria ei cenuşă. În loc să mă zbat ca să mă pot agăța de ultima speranță de a ieşi spre lumină, făceam în aşa fel încât mă băgam cât mai adânc în întuneric. Nu îmi displacea acest lucru, dar nici nu puteam să spun că îmi făcea cine ştie ce bine. Mă mulțumeam cu cât aveam. Atâta timp cât încă eram în viață şi puteam respira, era îndeajuns pentru mine.

"Ai căzut din nou pe gânduri."

   — Ce te face să crezi asta? m-am trezit vorbind de unul singur.

"Te uiți în gol de mai bine de câteva minute, plus că ai lăsat țigarea aia să se consume degeaba."

   — Ah, ce risipă... s-a mai dus încă una fără să fi apucat să trag mai mult de trei fumuri din ea, am spus, scuturând țigara între degetul arătator şi mijlociu.

"Nu prea eşti în apele tale de ceva timp, Liu. Încă te mai îndoieşti de spusele lordului Zalgo?" mă întrebă de parcă nici nu ştia deja răspunsul.

   — Nu e vorba de asta, numai că încă sunt un om, încă simt anumite lucruri, încă gândesc precum unul, încă mă comport ca unul. Nu am cum să las toate astea în urmă şi să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, i-am spus lui Sully, în timp ce mă uitam lung spre un grup de persoane care se plimbau prin parc.

"Doar nu te gândeşti să bați în retragere tocmai acum?! Liu, ai aşteptat atâta timp, te-ai antrenat atâția ani şi ai adunat atâta ură pentru ce? Ca să fugi ca un laş şi să-l laşi pe cel care te-a adus în starea asta să-şi vadă în continuare fericit de viață? Nu fi prost, te credeam mai deştept de atât, nu mă dezamagi fix acum", o spuse ca şi cum ar fi vrut să arunce la propriu cu aceste cuvinte în mine.

   — Cât o fi oare ceasul? am întrebat mai mult pentru mine.

     Mi-am aruncat de data asta privirea în altă direcție şi am dat de un alt grup de persoane, de data asta format din doi băieți şi o fată. Uitându-mă la ei, mi-a trezit un moment de nostalgie din trecut în care eu cu Jeff şi Anna încă eram împreună. Nu voiam ca totul să se sfârsească aşa, îmi doream măcar să mai dureze, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp.
Un lucru era cert, lucrurile frumoase care ni se înâmplau erau pentru a pune balanța realității în echilibru. Dacă am fi fost mereu loviți numai de lucruri negative nu am mai fi putut fi în stare să suportăm realitatea. Realitatea era crudă oricât ne-am fi chinuit noi să o schimbăm după placul nostru. Te lovea în față cu tot ce avea numai atunci când îți era mai dragă lumea. De aceea am ales să fiu mai realist şi mai pesimist. Nu mă mai puteam aştepta de la nimic bun din partea acestei lumi.