Tăcerea pianului

o.

Trecut

     — Nu pot, pur și simplu nu pot, am zis dând cu pumnul în clapele pianului.

     — Hei, hei, spuse ușor David, ce îți spun eu mereu?

     — Îmi zici că nu există "nu pot",  există "nu vreau".

     — Deci? spuse el cu subînțeles.

     — Dar e atât de greu! Dacă nu am cum să cânt această melodie simplă, cum voi putea ajunge la fel de bună ca tine?

     David se ridicase în picioare și veni mai aproape, așezându-se lângă mine.

     — Ești foarte ambițioasă pentru cei nouă anișori ai tăi. Nu te gândi că tu cânți o melodie, ci că îi dai viață, spuse și începu să atingă clapele pianului.

     În tot acest timp, singurul lucru la care mă puteam gândi e că degetele sale dansau împreună cu melodia.

     — Ești atât de talentat, am spus, felul în care cânta lăsându-mă cu gura căscată.

     — Talentul meu vine din inimă, așa cum vine și puterea ta, micuțo, zise zâmbind.

     Puteam să jur că atunci când cânta, o orchestră celestă îl acompania.

Prezent

     Aceea a fost ultima zi în care l-am văzut. A trebuit să plece la un concurs, dar un om beat și inconștient de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, a lovit mașina în care se aflau David și alți doi oameni. 

     A fost singurul om care a crezut în mine cu adevărat, singurul care mi-ar fi rămas prieten.

     A murit împreună cu șoferul. Era un violonist cumsecade și avea trei copii. Unul din acei copii este Adam.