Tăcerea pianului

v de la Vioară

Din perspectiva protagonistului

     Adam a intrat în sala de muzică. Ce face acolo? Se întâlnește cu cineva? Nu e treaba mea, dar curiozitatea mă obligă să văd ce face.

     Ia o vioară de pe o masă. O pune pe umăr și când arcușul atinge cozile viorii, o melodie minunată reiese. Intru în sală, dar el nu mă observă, decât atunci când ultimul sunet se aude. 

     — Nu am observat că ești acolo, îmi spuse.

     — Credeam că urăști vioara. 

     — Așa era, înainte. Dar am trecut peste, de când te-am văzut. Ești întruchiparea perfecțiunii în muzică.

     — Nu sunt deloc perfectă, Adam, spun punând accent pe numele său.

     — Pentru mine ești.

     Când a spus aceste cuvinte, m-am mișcat spre pian. Gândirea îmi înghețase, dar am început să cânt. M-am oprit în mijlocul melodiei.

     — Ce e? E ceva în neregulă? mă întrebase îngrijorat.

     Acum. Acum e momentul.

     — Nu, dar nu cred că am făcut vreodată cunoștință, cu adevărat.

     Sunt sigură de asta. Aceasta e alegerea mea.

     — Numele meu e...

Of, îmi place să termin o carte cu suspans.