Itachi Uchiha? Tu Ești?

O schimbare bruscă

Intrând în casă, după o zi de antrenament intensiv și ușor amețită de gesturile lui Itachi, Andreea voia doar să facă un duș și să meargă la culcare.

-Știi cumva cât e ceasul? Vocea pătrunzătoare a tatălui său adoptiv a întrerupt liniștea.

-Ăăă, scuze... Mă antrenam! Nici ea nu își credea propriile cuvinte, fiind dispusă să apeleze la orice minciună, doar ca să plece.

-Ce e cu tine in ultimul timp? Nu ne mai vorbești, ești plecată aproape toată ziua, ce ascunzi?

-Nu ascund absolut nimic. Nimic de care trebuie să dau raportul. Sunt ninja, fac ce trebuie făcut.

-Sigur? Putea să fie adevărat, putea să fie o minciună, bărbatul tot ce voia urma să creadă.

-Destul de sigură. Pot să plec acum?

-Mă eviți cumva?

-Tata... Sunt obosită, mi-e lene, mi-e somn, n-am chef de o conversație despre nemurirea sufletului acum. Cuvintele ii ieșeau fără intenție printre buze.

După un lung oftat, bărbatul a lăsat-o să plece, ca orice alt parinte avand alte ganduri in cap, care cu siguranta nu semanau cu ale Andreei. 

Un dus rapid, o pijama curata, o noapte fara incidente, dar imediat ce a deschis ochii, "incidentul" era prezent, cum anuntase cu o zi inainte.

- As putea sa te ucid in orice secunda, daca iti mai lasi garda jos in felul asta!

-As putea sa iti dau o palma, dar poate ti-ar placea!

-Hn!

*

-Deci? Ce ma inveti azi?

-Taijutsu! Trebuie sa rezolvam problema cu obiectele neanimate...

Fara a mai pierde o secunda in plus, a atacat-o cu usurinta, mana lui incolacindu-se in jurul gatului ei. Dandu-si seama de strategia pe care uma sa o foloseasca, roscata si-a lasat capul sa cada pe spate, cautand sa il loveasca pe Itachi cu picioarele in barbie.

Realizand intr-un final cum isi poate folosi propriile aptitudini, in relatie cu Sharinganul, i-a analizat starea emotionala asa-zis-ului inamic. Vazand ca o ataca fără intenție și nu urma să o rănească, n-a ezitat să își folosească forța.

-Hn! Totuși nu mă poți lovi, mai încearcă!

-Nu intenționam să te lovesc...

*

-Iar ai întârziat. Poți să îmi explici unde ai fost? Vocea mamei ei a întrerupt liniștea din noapte.

-Nu ți se pare că putem muta ora de venit acasă cu... Câteva ore sau s-o desființăm de tot? Roșcata căuta curajul să își ceară drepturile de "om matur".

-O fată n-ar trebui...

-Fetele nu fac asta, fetele nu fac aia... Putem trece de subiectul ăsta deja?

Fără să aștepte un răspuns de la cei doi, s-a grăbit să ajungă înapoi în camera ei. Puțin timp după asta, simțindu-se ușor vinovată de tonul pe care le-a vorbit celor doi, a alergat iar, de data asta spre sufragerie.

-Mama, tata...

-Andreea... Ce fată frumoasă... Și naivă!

Un bărbat cu sigla de la Uchiha pe haine stătea în fața ei, cu mâinile însângerate, picăturile căzând fără sunet pe parchet.

-Te cunosc? Unde sunt...

-Hn!

"Același tip de vocabular limitat... Același stil de îmbrăcăminte... Poate fi... Este...?"

-M...Madara!

-Sau poate nu ești așa de naivă!

-Ce cauți aici? Ce le-ai făcut părinților mei?

-Hmm? I-am ajutat să facă o baie. În propriul sânge! Rânjetul inconfundabil de predator și-a făcut apariția printre buzele lui.

Bătăile inimii îi accelerau, simțea cum adrenalina începe să îi curgă prin vene și corpul să tremure de durere și... Anticipare? Se întâmpla din nou, era lăsată singură din nou, era incapabilă să facă nimic, din nou!

Ca și când nu era de ajuns, o durere incredibilă de cap și-a croit drum spre terminațiile ei nervoase.

-Hmm, destul de interesant. O să vii după mine, treaba mea s-a terminat aici. Baftă... Uchiha! Vorbele lui parcă răsunau iar si iar, ca o casetă veche si stricată.

-Andreea! Andreea! Ești bine?

O înregistrare mai nouă ii suna la fel, la fel de ștearsă și simțea cum îi lasa zgârieturi în urechi.

-Taci! E numai vina ta! Dacă nu apăreai tu, viața mea era la fel ca si până acum! Frustrarea ii umplea sufletul, la fel cum lacrimile ii pătau fața.

Pelerina lui Itachi era mototolită în pumnii ei, culoarea palidă a degetelor ei devenind albă ca varul din cauza modului în care strângea materialul moale.

-Trebuie să înțelegi că nu e vina mea! De-aia trebuie să te antrenezi, el nu e de fapt Madara, ci Obito! Sunt atâtea chestii de explicat, calmează-te si o să...

-Perfect! Da, fix asta o să fac! Ce ai zice și de un ceai, lângă corpurile neînsuflețite si pline de sânge ale părinților mei? A scăpat cu ușurință din îmbrățișarea pe care brunetul o initiase.

-De ce... Și durerea asta, băga-mi-aș picioarele! Aproape alergând în jurul camerei, încercând să găsească o soluție sau o alternativă pentru situația ei, a ajuns în fața oglinzii. Suprafața netedă reflecta realitatea în mod exact: formele ei, părul, figura palidă, degetele ușor apropiindu-se de aceasta.

Cele trei virgule din ochii ei alergau în jurul irisului, pupila dilatându-se si micșorându-se într-un mod aproape ritmic. Pe măsură ce treceau secundele, vântul de afară bătea din ce în ce mai tare, ticăitul ceasului devenea mai enervant, iar toate senzațiile pe care le credea amplificate, căpătau proporții nemaiîntâlnite.

-Mama mea adoptivă... Tatăl meu adoptiv... Mama mea naturală... Pentru ei, pentru mine... O să mă răzbun!

Reînnoind promisiunea făcută sieși nu cu mult timp în urmă, a lăsat o dâră inegală de sânge exact peste locul unde se afla inima ei. Totuși, în lumea fizică, a rămas doar pe oglindă, ci nu pe tricoul ei, cu adevărat.

Maratonul pe care ochii ei îl făceau, a luat sfârșit, în urma unui clipit, lăsând și ei o dâră proaspătă de sânge pe obrajii deja marcați de șiroaie de lacrimi.

"Mangekyou Sharingan... Așa repede... Cum poate susține două traume emoționale, la o distanță așa scurtă una de cealaltă?"

-O să plecăm după înmormântare. O să mă răzbun!

---------------*----------------