Itachi Uchiha? Tu Ești?

18+ "Andr..." "Ita..."

AUTHOR'S NOTE:
ACEST CAPITOL SE ÎNCADREAZĂ ÎN CATEGORIA 18+. DACĂ AI SUB 18 ANI, MERGI ȘI UITĂ-TE LA CALENDAR PÂNĂ ÎI FACI ȘI DUPĂ CITEȘTI. În altă ordine de idei, LMA de ziua copilului și nu postați chestii indecente așa cum fac eu.

Enjoy!

Side note: ca să știți când apare câte o 'operă' nouă marca eu, de acum verificați la începutul fiecărei luni, pe 1, ca să mă conving să postez regulat.

Atacându-i cu cea mai mare tandrețe cele mai sensibile părți ale feței și gâtului, Itachi se simțea mai vulnerabil ca niciodată, deși aparent el deținea controlul. Roșcata, pe de altă parte, deja era un jeleu, era deja prada de care leul nu se descotorosea și nu o devora imediat ce i-a produs o mână de răni fatale.

Inspiră.

Dar prada deținea aceeași cantitate de control, poate chiar mai mult. Leul cedase si obosise, mâncase prea mult timp același ghiveci de arome, toate similare, până să apuce să guste si să se bucure de ceva atât de rafinat. Doar că voia ca rezerva să-i ajungă pe viață.

Andreea începuse să amețească, mici puncte colorate împânzindu-i vederea. Deși degetele atente ale lui Itachi abia îi atingeau suprafața fină a pielii, fata era copleșită de emoții si senzații. O bruscă palmă peste fesele ei tonifiate au fost de ajuns să îi ridice tonul cu destule octave mai sus, atât de mult, încât sunetele au surprins-o și pe ea.

-Hn! Rânjetul marca Uchiha se intorsese pe buzele brunetului, la fel ca in toate diminetile cand o privise pe ascuns din intuneric, cand nu s-a mai putut controla si cand a simtit nevoia neapărată si nestăpânită sa o lipească de oglinda. Un mic gest dominant, doar să îi arate ce face și cum il întărâtă, chiar dacă probabil nu era conștientă de asta.

Expiră.

Mușcându-și inconștient buza de jos, fata încerca din răsputeri să se abțină din a mai face sunete ce l-ar putea "declanșa" pe Itachi si mai mult. Era ok? Nu era ok... Nu era? De ce își mai punea întrebări? El gândea la fel? El mai gândea? Nimic din toate acestea nu mai avea sens si numai avea rost să aibă vreun sens. Nu mai mult decât deja aveau. Nu mai mult decât deja aveau împreună. Si ce dacă lumea lor se prăbușea? Oameni mor in fiecare zi, oamenii mor și când clipești sau râzi, sau te bucuri sau și atunci când mori tu, altundeva, undeva anume și o alta persoana râde sau își găsește​ sfârșitul si alții nu se gândesc la tine și nici nu le pasă că exiști și nici nu știu că exiști și nici NU vor să audă de nimeni și nimic altceva decât de ei. Marii filosofi observau mult înainte să înșire cuvinte și ecuații pe foi, nu își pătau imaginația cu minciuni, ba chiar se îndoiau de tot ceea ce exista, doar ca să își demonstreze că omul este așa cum este și doar pentru că știau că se poate și putem mai mult. Ba chiar mai mult de atât, au venit si cu ideea că omul acționează pe baza egoismului si fix de-aia, uneori, nu trebuie să ne pese de anumite chestii și uneori, extremele trebuie împinse, doar ca măcar pentru o secundă să ne simțim bine. Unii uită si unii uităm să ne concentrăm și la ceea ce se poate sau s-ar putea vedea și dincolo de perdeaua fumurie a ceții viitorului. Ea dansează si se unduiește dintotdeauna, dar numai cei care cred si îndrăznesc sa pășească prin incertitudinea ei vor descoperi dacă există și alte lucruri după aceasta.

Lasă-mă să te ating, relaxează-te!

Deci aveau voie să fie puțin egoiști, să nu le mai pese pentru puțin, să se bucure de un miraj atât de real și o iluzie atât de tangibilă, din creștetul capului până la vârfurile unghiilor. Zâmbetele cele mai timide, acompaniate de o pudră cireșie pe obrajii de obicei de porțelan, le demonstrau că viața le mai dădea o șansă, că nu erau tocmai scoici din care rămăsese doar cochilia, pe care marea le spărsese si se pierdeau ca niste cadavre printre multe alte jumătăți, care probabil niciodată nu-și vor mai găsi perechea. Si acum urmau să devină o singură cochilie și să sfideze puterea destructivă a forțelor exterioare, care au tot încercat și vor mai încerca și de acum încolo să îi distrugă.