Cucerește și păstrează Vol. II

Capitolul 5

  -Niciodată!

-Miranda nu te-a învăţat să nu spui niciodată? Ai auzit de vorba aia "Niciodată să nu spui niciodată"? mi-o taie trăgându-mă în apartament cu o mişcare uşoară.

-Mama m-a învăţat să nu vorbesc cu străini, dar uite-mă aici, vorbind cu tine...

-Asta chiar a durut, murmură ducându-mi mâna în dreptul pieptului. Nu vreau nimic mai mult decât o întânire, Katerina. Dacă tu vei vrea să-mi dai mai mult, bine.

Cuvintele rostite de brunet par să-şi atingă scopul. Un fior ciudat îmi străbate în treacăt şira spinării o dată cu aproprierea mult prea bruscă a acestuia.

-Prefer să dau faliment decât să ies cu tine. Nu se va întâmplă, neg cu vehemenţă împingându-i chipul cu palmă.

-Tot încăpăţânată ai rămas, constată cu amuzament. Îmi place!

-Şi mie îmi plac bananele luate chiar din bananier, dar n-am copac. În concluzie, eu nu-mi am copacul... tu n-ai întâlnire, replic plictisită încercând să evit o oarecare legătură vizuală.

-Două secunde. Stai! ordona plecând cu un zâmbet sinistru pe chip.

-Nu vrei să şi latru? îmi dau ochii peste cap. Mark? adaug când o buftitură răsună din încăperea alăturată.

-Vrei unul mai mare sau asta e bun? întreabă făcându-mă să mă rotesc când revine.

-Spune-mi că glumeşti?! implor strângându-mi braţele sub sâni când observ ghiveciul.

-Tu ai banane. Asta înseamnă că eu am întâlnire?

-Asta înseamnă că ai o problema la cap! răspund în doi peri dezlipind o banană dintre cele lipite pe ramurile arbustului cu bandă adezivă.

-Poate e şi asta...

Îmi plasez cu grijă haina pe canapea având încă banană în mâna, apoi încep prin ai decoji coaja până la jumătate urmând să muşc. Sprâncelele celui din dreapta mea par să urce întrebător urmate de un zâmbet uşor pervers care dispare o dată cu încruntătura care-mi apare pe frunte fiind înlocuit cu unul simplu.

Ce-ai mai vrea să-ţi iasă planul?! Nenorocitule. Îţi pun eu pielea-n bat într-un fel sau altul.

Răsucindu-mă pe tocurile înalte fac doi-trei paşi în urmă mea răsunând paşii lui. Mă opresc şi mai decojesc celalaltă jumătate de banană lăsând coajă pe blatul mesei, apoi mă întorc cu faţa spre individ. Buzele i se rotunjesc arătând dorinţa acestuia de a vorbi, dar nu pentru mult timp deoarece cu o mişcare rapidă îi strecor în gură fructul.

-Poftă bună! îi urez cu un zâmbet batjocoritor când pe faţa acestuia se poate citi cu ochiul liber confuzia. Dacă mai pui vreodată piciorul în clădirea mea, te poţi consideră un om mort!

Brunetul scoate din gură bucată în plus începând să mestece aţintindu-mă cu privirea în timp ce-mi iau lucrurile şi mă întrept spre uşă.

-Unde crezi că pleci? mârâie din capătul holului.

-De ce crezi că ţi-aş spune? surâd trântind uşa în urmă mea deplasându-mă spre lift.

Va veni singur după mine şi atunci jocul va începe în adevăratul sens al cuvântului.

Apăs butonul indicat pentru parter alăturându-mă unei doamne trecută de a două tinereţe care mă studiază din cap până-n picioare fără să scape vreun detaliu.

-Eşti prietenă lui Mark? întreabă cu voce stinsă atrăgându-mi atenţia.

-Nu.

-Eşti sora lui? continuă interogatoriul.

-Nici.

-Atunci eşti iubita lui, spune cu veselie.

-Nu sunt...

-Mi-ar face plăcere să veniţi la cină, mă interupe privindu-mă cu ochii mari.

-Dar eu nu sunt iubita lui, reiau începând să bat nervoasă cu tocul în podea.

-Dar poţi fi. Este un tânăr aşa de chipeş, ai fi norocoasă să-l ai lângă tine. Să ştii!

Încep să cred că soarta începe să-şi bată joc de mine.

-Credeţi-mă, îl cunosc dinainte să locuiască aici şi ultimul me gând ar fi să fiu cu el! rostesc cu asprime strângând în palmă o moneda găsită în buzunar. Nu din nou, adaug şoptit.

Uşile metalice ale liftului se deschid făcându-mă să repir uşurată, apoi salutând femeia pășec spre ieşire. O dată ieşită observ silueta masculină ce se rezeamă de propria mea maşină fără să aibă pic de ruşine.

-Scuză-mă?! mârâi împingându-l pe nemernic. Tu nu trebuia să fii undeva? Ţin minte că te-am lăsat la etaj.

-Şi eu ţin minte că s-au inventat şi scări, comentează ironic punând-şi mâinile-n san.

Nici măcar nu s-a deranjat să se îmbrace, sau să-şi ia vreo pereche de papuci, sau ceva.

-Bună ziua, doamna Esme! salută politicos bătrânica din lift.

-Bună Mark! Chiar m-am întâlnit cu prietena ta în lift şi vorbeam, nu vreţi să veniţi la cină în seara asta? Ştii şi tu cum e puiule, sunt văduva şi e mai greu... Până îmi vin nepoţii în vizită mă plictisesc de una singură. Ce spui? rosteşte femeia de parcă ar fi fost trimisă de însuşi diavolul pentru a-mi distruge planurile.

-Desigur! aprobă brunetul trecându-şi un braţ peste umerii mei.

-Că nu, îl corectez ştergând de pe chipul celei din faţă mea zâmbetul imprimat numai cu o secundă în urmă. Îmi pare rău, dar am planuri.

-Păi mai devreme mi-ai spus că ţi-ai dori să facem ceva împreună, uite! Asta e o oportunitate bună, poţi să le anulezi. În seară asta cinăm cu doamna Esme, bine?

Da, mi-aş dori să te îngrop undeva pe fundul Oceanului Indian numai că să scap de toată durerea pe care am simţit-o la bal.

-Te rog, drăguţă! insistă bătrână şi după câteva secundă îmi pun mâna la ochi acceptând. 

-Când? marai dându-i un ghiont în coaste lui Mark pentru a se depărta de mine. 

-Astăzi la ora 19:00 PM.

Cu încântarea vizibilă pe chip această se depărtează lăsându-mă să fierb. Deblochez portierele urmând să o trântesc pe cea a şoferului cu toată puterea rugându-mă în acelaşi timp sănu sparg geamul. Un ciocănit enervant răsună determinându-mă să marai frustrată coborând cu o mişcare geamul din dreptul pasagerului.

-Ce mai vrei? întreb pornind motorul maşinii.

-Să te îmbraci frumos pisoi, rosteşte plecând cu un semn din mâna asemeni unei dive.

Îmi muşc buza nervoasă şi pornesc părăsind parcarea doar pentru a mă poziţiona cu botul maşinii pe trotuar călcând pedala până când ajung la picioarele bărbatului înlemnit.

-Auzi pisoi? îl imit ironică. Pisica blanda zgârie rău.

Măcar o dată să asculte şi să mă lase. Oameni se mai schimbă, dar el a rămas la fel. Arognat şi nemernic. Încep să cred că sunt bipolară...

Clac pedala încercând să evit un posibil accident şi părăsesc stradă pe care se află blocul acestuia conducând prin mulţimea de maşini a marelui oraş. O melodie liniştitoare răsună prin difuzoarele maşinii relaxându-mi fiecare muşchi.

Bipolaritate. Ce amnezie?! Mai mult că sigur sufăr de asta. Vreau să mă lase, dar vreau să mă răzbun pe el. Oare ce se va întâmplă până la urmă?

Soneria telefonului răsună cu greutate din poşetă. O dată oprită în faţă culorii roşiatice a semaforului scotocesc cu repeziciune răspunzând apelului.

-Da?

-Facem nuntă! zbiară prietenă mea din capătul celălalt al difuzorului. Îmi vei fi domnişoară de onoare! Şi îmi vei face şi rochia.

-Stai. Ce? murmur buimacă. Când aţi hotărât asta? Şi când e nuntă?

-În două luni, iar mâine vin la tine pentru măsuri. Nu accept refuzuri! mi-o taie cu un aer amuzat.

-Nici nu primeai vreunul din partea mea. De abia te aştept şi felicitări! răspund plecând de pe loc. Până atunci dragă mea să ştii că iau cina cu Mark...

-Ce-ai spus? Repetă!