Condamnată la supraviețuire ~ pauză ~

Capitolul 2

         Soner stă lângă soția lui și îi dă pe la nas cu colonie, în speranța că o să își revină mai repede.

Știe că nu o să îl ierte pe deplin niciodată, nici măcar el nu s-a iertat niciodată pentru că practic și-a vândut copilul, dar cum nu m-ai făceau față cu banii, propunerea lui Melih i s-a părut atunci bună, de a primii o sumă de bani pe lună, și el practic trebuia doar să spună că a murit.

            Încă nu îi vine să creadă că a trecut douăzeci și trei de ani de când are o familie cu Cansu. Prima dată a iubit o altă femeie, dar mama lui l-a obligat să o i-a de nevastă pe Cansu, era mai mult pe placul ei, mai harnică, știa regulile lor, tradițiile și provenea dintr-o familie de acceași teapă cu el, nu ca aceea femeie, care mai târziu și-a luat lumea în cap și a plecat din Turcia.

Dar cu timpul s-a obișnuit cu ea și nici nu a realizat când a început să o iubească, gingășia ei l-a impresionat întotdeauna, dar în același timp faptul că dintr-o făptură mică, putea ieși atâta putere.

—  Cum ai putut să îmi faci asta Soner?

Îi întrerupe șirul gândurilor acestuia, și se roagă lui Allah ca acesta să îl ierte, dar din privirea ei își dă seama că asta nu o să se întâmple prea curând.

—  Nu mai vorbim despre acest lucru, un lucru este clar, Yaren trăiește și dacă vrem să îi salvăm pe Kadir și Ișik, trebuie să o dăm pe ea.

—   Nici nu mă gândesc Soner, nici nu vreau să aud asta. Cu ce a greșit ea ca să sufere atât? Cel mai sigur nici nu ne mai ține minte și ea a scăpat de tradițiile noastre, de ce vrei să o arunci în gura lupului, fără pic de apărare?

Tânguiala lui Cansu îi provoacă dureri, dar orgoliul excesiv de bărbat nu se poate lăsa influențat de rugămințile unei simple femei, așa că fără să îi răspundă pleacă de lângă ea și se duce în camera lui Ișik, unde îi propune ce are el de gând, Ișik fiind singurul din familie, care știa de existența surorii lui.

—  Nu mai avem mult timp la dispoziție, Șeful ne-a dat o săptămâna la dispoziție și deja au trecut două zile, așa că mâine dimineață trebuie să luăm autobuzul și să plecăm spre Istanbul.

—  Tată, ești sigur? Ea nu știe nimic despre viața noastră, cum o să o obligi să se mărite sau să o aduci aici?

—  Deocamdată contează doar să o aduc aici, nu mă interesează dacă de bunăvoie sau cu forța și la fel o să se mărite.

            Fără să îi mai de-a șansa de a spune ceva se ridică de pe scaunul de lemn sărăcăcios și pleacă afară, unde ține narghileaua și trage puternic în piept.

Nu putea permite ca fata lui de doar paișpe' ani să se mărite cu unul de douăzeci și opt de ani, are vârsta dublă față de a ei.

Dacă avea măcar optisprezece ani nici nu stătea pe gânduri, chiar s-ar fi bucurat ca să facă parte din familia Șefilor, dar așa speră ca Yaren să se descurce mai bine.

           Yaren stă în camera ei, cu o carte în brațe, dar nu mai este concentrată la conținutul ei. Așteaptă cu frenezia poșta ca să vadă la ce facultate a fost admisă. Cel mai mult își dorește să ajungă la Roma, este visul ei de când era copil, și acolo să se specializeze în domeniul afacerilor, ca să fie capabilă să ducă mai departe imperiul creat de tatăl ei.

—  Răspund eu mamă, spune entuziasmată, când aude soneria de la ușă sunând.

În grabă își ia niște papuci în picioare, ca să nu o audă pe mama ei mai tărziu cum țipă la ea că se va îmbolnăvii, și aproape zboară pe scări până ajunge la parter.