Condamnată la supraviețuire ~ pauză ~

Capitolul 5

        Muzica răsuna la fel de tare ca acum câteva ore, nimic nu se schimbase chiar dacă Yaren nu mai participa de mult la propria nuntă, ci mai degrabă își jelea înmormântarea.

Rochia albă din mătase fină era murdară, podeaua rece îi devenise propria groapă, iar lacrimile deja nu îi mai curgeau pe obraji. Își ținea mâinile cu genunchi și se legăna încet, total atipic față de ritmul muzicii care îi răsuna în urechi.

Acum nu putea să audă doar lucrurile spuse de Soner, vorbele lui îi săpau în minte ca un șarpe veninos și încă nu putea să creadă vreo clipă că tot ceea ce trăiește acum este adevărat.

            De nenumărate ori a închis ochii cu speranța că totul este un coșmar și când îi va deschide la loc va fii în patul ei cald din Istanbul, dar de fiecare dată realitatea crudă o lovea în plex.

Încă nu știa pe cine să blesteme, pe sine că nu l-a ascultat pe tatăl său și a plecat cu niște străini la o așa mare distanță de casă, pe părinții ei care acum sunt în America și nici măcar nu știu o secundă prin ce trece ea sau pe Soner și Kadir care au amenințat-o cu o armă ca să semneze un act de căsătorie.

Frânturi din ceea ce a trăit în ultimele ore i se derulau în fața ochilor și agitată își duce mâinile la față.

—  Gata, încetează, începe să țipe agitată, dar se oprește când își aude propriul glas.

           Abia atunci realizează că muzica nu se mai aude și pentru prima dată se ridică de pe podeaua, care îi devenise singurul prieten. Cu toate că nu își mai simte trupul de amorțeală și de frig, pășește fără să se uite că pe jos sunt mii de cioburi plus aste lucruri pe care ea le-a spart.

Le ia pe toate la rând, simte mici înțepături în tălpi, dar nu se oprește până nu ajunge la geam și cu mâinile tremurânde trage de perdea într-o parte. Nu îi vine să creadă că deja este noapte, dar când o siluetă trece prin fața lui un mic icnet de frică îi iese printre buze și panicată își duce mâna la gură ca să nu o audă cineva.

Fară să își dea seama nici măcar nu mai respiră,o cheie se aude introdusă în broasca ușii iar când aceasta începe să scoată un scârțâit prelung își dă seama că nu a scăpat și tresare când cineva aprinde lumina în cameră.

—  Ce s-a întâmplat aici, se aude o voce din fața ușii.

Yaren se aștepta să fie o voce de bărbat, dar respiră ușurată când aude o femeie.

Ușor iese după draperie și îi ia câteva secunde să își de-a seama dacă a mai văzut-o vreodată pe femeia, care se uita la ea nerăbdătoare să îi răspundă la întrebare.

—  Vă rog ajutați-mă, pentru numele lui Allah, m-au adus aici cu forța, fie-vă milă, începe să spună repede Yaren plină de speranță femeii, care o privea curioasă.

         Ece stătea ca o stână de piatră în fața lui Yaren și dacă ar fi putut sigur ar fi scuturat-o puțin pentru toată dezordinea, care a provocat-o.

Face ochi mari când aude ce îi spune tânăra cu o ultimă speranță în suflet și pentru câteva secunde parcă i se face milă de ea, dar de când Șebnem a ales pe cineva din familia lui Soner și-a promis că niciodată nu va avea milă de ei.

Privirea i se întunecă și în urma ei închide ușa ca să nu aibe vreo șansă Yaren să fugă, nonșalantă îi aruncă o cămașa albă de noapte din mătase albă pe pat.

—  Cum te cheamă, o întreabă fără să se uite la ea, în timp ce începe să adune părțile mai mari din ce a spart fata.

—  Yaren, răspunde ușurată că în sfârșit femeia i-a adresat un cuvânt, cu toate că atitudinea ei o îngrijorează, mai ales că habar nu are cu cine stă de vorbă.