Condamnată la supraviețuire ~ pauză ~

Capitolul 6

           Melek se trezește a doua oară în aceeași noapte. De fiecare dată când adormea, o auzea pe Yaren cum plângea. Nu știa dacă visează sau avea o premoniție, dar deja nu își mai găsea locul.

Trecuse deja aproape douăzeci și patru de ore de când nu a mai văzut-o. A plecat din Turcia cu inima strânsă, nu se înțelegea pe sine ce o determină să aibe stările astea sumbre.

Îți aruncă privirea spre soțul ei, care dormea dus, așa că se dă jos din pat și se duce în bucătărie, unde își pune puțin lapte la încălzit.

             Cât timp așteaptă lângă aragaz, ia telefonul mobil și îi formează numărul lui Yaren. Nu a mai stat să facă un calculul fusului orar și duce telefonul la ureche în speranța că Yaren îi va răspunde și așa îi va dispărea îngrijorarea, care îi macină sufletul.

Cu cât telefonul suna mai mult si nimeni nu răspundea, cu atât mai repede îngrijorarea lui Melek sporea. Încerca să își facă curaj singură și s-a speriat groaznic când laptele i-a dat în foc. A pus într-un pahar ce a mai rămas din ibric și amesteca absent în el, rugându-se la Allah ca totul să fie în regulă cu copilul ei.

                                                                                                 *

            Onur își simțea spatele amorțit de la fotoliu incomod, pe care și-a petrecut toată noaptea. Nu a îndrăznit nici o clipă să se apropie de patul conjugal, de teamă ca Yaren să nu se trezească.

Încă nu îi venea să creadă că el trece prin asta, că Allah îl condamnă la o viața de nefericire. Nu știa ce să facă când soția lui se va trezi. Dintr-un orgoliu mult prea mare, nu voia ca nimeni să afle ce se întâmplă și asta deja i se părea greu de făcut.

               Yaren, chiar dacă nu este o femeie masivă, a observat o forță mult prea mare pentru ea. Așa că sigur o să pună ceva la cale, care să o elibereze. Dacă în prima noapte a avut tupeul să încerce să fugă de acolo, nici nu voia să își imagineze ce îi va mai trece prin cap.

              Onur știa foarte bine legile nescrise ale satului, doar el era obligat de fiecare dată să le pună în practică. Știa că dacă ea va fugi, clanul nu se va lăsa până nu o va ucide, plus de asta el ar fi fost căsătorit cu un sora ei mai mic, fără să aibe vreun drept de apel.

Onur își masa tâmplele și din când în când ofta zgomotos. Când razele soarelui încep să își facă apariția, știe că mai are ceva de făcut, înainte ca toată familia lui să se trezească.

Se duce până la baie unde își dă jos costumul de ginerică și își ia un tricou negru, apoi desculț, coboară treptele reci până ajunge la bucătărie.

Nu știa el foarte bine unde țin servitorii carnea, dar spre norocul lui după câteva minute de căutare în congelator. Într-o pungă, mai ascunsă se află câțiva ficați de pui. Fiind înghețați se duce sub țetul de apă caldă, unde speră să se dezghețe cât mai repede.

Își sprijină mâinile de o parte și alta a chiuvetei și se uita, ca un nebun ar zice unii, la apa, care curgea cu repeziciune. Încerca să găsească o soluție, ca tottul să decurgă cât de cât acceptabil.

—  Trebuie să mă port cu ea ca un adevărat Șef, altfel o să îmi pună tot clanul în cap, gândește Onur cu voce tare.

Chiar dacă nu îi convenea acest lucru, deocamdată i se părea cel mai plauzibil. Tresare când aude o ușă bușindu-se și în grabă oprește apa și cu punga de ficați, pe jumătate dezghețați, pleacă spre dormitor.