Albastru Sălbatic - Volumul 1

Capitolul 3

          Simțeam căldura pulsând în mine, o simțeam devorându-mă. Fierbea înăuntrul meu la foc intens şi nu-mi doream nimic altceva decât să fiu aruncată într-o cadă cu apă rece. Pielea îmi ardea şi mă înțepa de parcă aş fi fost cuprinsă de flăcari, iar ochii mă usturau insuportabil. Am deschis gura în încercarea de a rosti ceva, însă nu a ieşit nimic mai mult decât un hârâit îngrozitor. Fiecare muşchi îmi era amorțit şi săgetat de durere. Stomacul mi se strângea de parcă se înghițea singur, iar lupta mea cu aerul mă obosea cu fiecare clipă. Trăgeam lacom oxigenul deşi îmi simțeam plămânii înțepați cu mii şi mii de ace, pieptul mi se ridica spasmotic tremurându-mi întreg corpul.

          Eram cufundată în întuneric, orbitor şi teribil. Mi-am lăsat capul să cadă pe pieptul persoanei ce mă ducea în brațe. Poate Noah, poate altcineva. Îi auzeam şi lui respirația agitată şi inima bâtând frenetic în piept. Pe a mea nu o puteam auzi. Nu ştiu cât a durat, poate două secunde, până când mirosul acru şi înțepător de medicamente mi-a aruncat o rază de realitate. Bipăitul enervant al aparatelor zumzăia în urechile mele, iar lumina albă se transpunea în spatele pleoapelor mele închise. Am încercat să mă ridic, însă nici o parte din corp nu mă asculta. Eu nu aveam nevoie de spital, ci de o găleată plină cu gheață.

           Am fost pusă pe un material rece şi delicat, iar brațele s-au îndepărtat lăsând o urmă de răcoare în urma lor. Dar nu era de ajuns, voiam mai mult. Tâmplele îmi pulsau dureros iar corpul meu parcă era străbătut de unde electrice. Auzeam voci îndepărtate, unele cunoscute, altele complet străine. Mă legănam anevoie purtată pe o targă. Câteva zeci de mâini reci îmi controlau fiecate parte a corpului, dar nici asta nu îmi era de ajuns. Voiam să țip dar ştiam că nu m-ar auzi nimeni. Nu puteam. Pentru prima oară în viața mea, îmi simțeam trupul ca o capcană, ca o cuşca de oase ce mă separa de realitate. Vibrațiile ferbinți îmi zumzăiau prin sânge. Mă gândeam dacă atingerea lor îmi făcea pielea să sfărâie precum o bucată de fier încins.

          Am auzit vocea lui Noah în apropierea mea, dar suna de parcă am fi la două peşteri distanță. Sub greutatea genelor, am întrezărit chipul său. Pete stacoji eram împrăştiate pe tricoul său alb iar fața îi era crispată de îngrijorare. Acela... era sângele meu? Apoi s-a îndepărtat simțitor, lăsându-mă să privesc neputincioasă luminile ce se întindeau de-a lungul tavanului. Simțeam lacrimile rostogilindu-se pe obrajii mei şi o înțepătură minusculă în brațul stâng. Doi doctori cu măşti s-a aplecat deasupra mea, înțepătura a devenit durerosă, un lichid nou curgea prin venele mel, iar asta a fost ultimul lucru pe care l-am vazut, apoi... nimic.

***

           Caldura mă copleşea. Încercam să respir însă plămânii mei nu primea aerul aşa cum este normal. Sângele îmi zvâcnea prin vene ca nişte săgeți de foc, iar gâtul meu era mai uscat decât un deşert. Nu pot suporta. Mi-am deschis ochii şi îmi adaptam vedearea la întunericul difuz al camerei. Perdelele nu erau trase îndeajuns, aşa că permiteau unei raze argintii a lunii să patrundă în cameră. M-am ridicat uşor din pat, aproape plutind. Fiecare muşchi îmi era amorțit şi cu toate astea, mişcarile mele era uşoare ca ale unui fulg. Iar acea durere infernală din picior a disparut, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo.

           M-am îndreptat spre fereastră, aruncând fară să vreau o privire prin ea. Salcâmul bătrân trona maiestos în curtea din spatele casei mele, crengile sale se întindeau până în rama ferestrei. Când eram mică, obişnuiam să citesc aşezată pe ramurile-i groase. Le simțeam ca şi cum m-ar feri de ochii tuturor, mă simțeam în universul cărților mele, departe de realitatea ce mă înconjura. Acum, privind aşa, îmi este dor de acele momente, când salcâmul, soarele şi cartea erau singurii mei prieteni.

            Un scârțâit strident m-a trezit din gândurile mele. M-am intors rapid, cu inima batându-mi în gât. Uşa camerei mele era deschisă larg, lăsând o răcoare divină să pătrundă. Am păşit precauta până în holul pustiu. Deodată, un val rece mi-a atins pielea, făcându-mă să mă simt inconfortabil în fierbințeala corpului meu. Mâinile îmi tremurau inconştient, aşa ca le-am împreunat la piept şi am înaintat. Pozele noastre de familie atârnau pe peretele din stânga mea, una câte una, ilustrând momente importante din viața mea. Ajunsă în capătul scărilor, ultima fotografie în ramă era întoarsă cu fața spre perete. În dreapta mea, o altă uşă se deschidea, oferindu-mi privelişte înăuntrul camerei. Era camera părinților mei. Perdele se unduiau în bătai vântului,iar prin fereastra larg deschisă putea zări casa noilor vecini. Totul era de o linişte sinistră ce-mi făcea pielea de găină.

           Mi-am îndreptat atenția spre fotografia întoarsă, i-am prins rama între degetele şi am desprins-o din cui.
Când privirea mi-a cazut asupra imaginii, o lacrimă fierbinte mi-a mângâiat obrazul. Era o poză cu tatăl meu în timp ce mă ținea în brațe, nu aveam mai mult de doi ani atunci. Priveam amândoi spre cameră şi râdeam, pentru că atunci eram fericiți. Pentru ca atunci eram o familie. Am lăsat fotografia să cadă la picioarele mele, geamul spărgându-se în sute de bucăți de cristal, şi am coborât scările. Uşa bucătăriei era larg deschisă luminând porțiunea din fața ei într-un albastru nocturn. Marele ceas în stil victorian de pe peretele din sufragerie arăta ora două şi trei minute. Iar liniştea agonizantă se menținea.

           Până când un scârțâit inconfundabil mi-a făcut corpul să se încordeze simțitor. M-am întors pe călcâie spre uşa care ducea spre curtea din spate. Stătea larg deschisă acum, legănându-se în bătaia vântului şi aşteptând ca eu să trec de partea cealaltă. Am tras aer adânc în piept, dar era inutil. Frică nu s-a evaporat sub niciun chip, aşa că m-am îndreptat spre curte. Am păşit pe iarba ce părea neagră sub cerul înstelat, trosnind umed sub greutatea tălpilor mele goale. Stejarul bătrân se înălța falnic în mijlocul peisajului, iar de trunchiul său stătea sprijinit cineva, cu spatele la mine. M-am apropiat încet, dar ca şi cum m-ar fi simțit, persoana s-a întors spre mine. Un băiat. Şuvițele negre buclate îi acopereau fruntea, iar trăsăturile feței nu erau cu mult umbrite de întunericul nopții. Pe față i se citea uimirea dar şi un sentiment de care nu îmi puteam da seama. Confuzie? Frică? Ochii săi aveau o culoare liliachie şi străluceau ciudat, ca două faruri violet în întumeric. Buzele sale pline erau strânse într-o linie dreapta, fermă, înainte să le deschidă spre a vorbi:

            — Ce cauți aici? vocea lui suna ca un ecou dur în urechile mele.

        Facu doi paşi şi ajunse în față mea, acoperindu-mi umerii cu palmele sale calde. Un mic şoc electric mi-a străbătut corpul făcându-mă să tremur de parcă mi-ar fi fost frig. Materialul cămaşii sale albe i se întindea perfect pe brațele-i puternice; nasturele de la gât era desfăcut, iar în partea de jos, cămaşa era scoasă din pantalonii săi negri lipindu-i-se grațios de trup. Mi-a cuprins fața în palme analizându-mi chipul cu ochii săi cercetători. Îmi era atât de cunoscut. Trasăturile îmi părea atât de familiare şi, totuşi, nu-mi puteam aminti unde le-am văzut. Era exact ca o melodie pe care o asculți pentru prima oară şi îți place, dar când încerci să o cauți, nu îți poți aminti versurile.

             — Madison, şopteste aproape de mine, cum ai ajuns aici? Cum m-ai găsit?

            Tonul său era blând şi calm, dar totuşi era mult prea agitat. De parcă faptul că l-am gasit va avea urmări grave asupra mea sau asupra lui. Asupra noastră. Am închis ochii bucurându-mă de atingerea lui atât de placută. Un oftat adânc i s-a desprins dintre buze făcându-mă să-mi ridic privirea spre el. Era atât de frumos.

           — Nu trebuia să vii aici, Madison. Trebuie să pleci!

          Imaginea se încețoşa inaintea ochilor mei, iar simțurile mi se pierdeau treptat. Nu îi mai simțeam atingerea, iar curând, chipul său se ştergea de pe retina mea. Mă desprindeam din vis. El mă desprindea. În câteva clipe aveam să fiu trează şi nu voiam. Lacrimi fierbinți cădeau rapid pe obrajii mei şi am murmurat un "nu" înecat. Nu voia să plec. Nu acum.

            — Trebuie să pleci, Madison, spunea în timp ce îmi mângâia părul şi-mi ştergea lacrimile. Pleacă acum!

          Şi am plecat fără niciun adio...