Albastru Sălbatic - Volumul 1

Prolog

         2 Martie 1998

         Vântul vuia neîncetat, răspândind fiori stranii de gheață. Liniştea tulburătoare îl făcea să pară violent, izbindu-şi puterea în geamurile încăperii. Holul era pustiu.

          02:02 am.

           Micul ceas de pe perete ticăia regulat. Noaptea îşi întindea tentaculele asupra micului oraş, încercând să-l captureze pentru doar câteva ore. Nişte tocuri ascuțite păreau să vină din depărtare, apropiindu-se cu fiecare pas. Îşi întoarse capul în direcția sunetelor ce izbeau de pereții spitalului, însă zgomotul încetase la fel de brusc cum a început. Holul părea mai pustiu acum decât în clipa ce a trecut. La fel şi cele două scaune ce duhneau a boală din stânga şi dreapta lui. Reci şi pustii.

          Îşi frământa mâinile de nerăbdare şi îngrijorare. Sau poate frigul era cauza principală. Nici el nu ştia. Simțea cum arde pe dinăuntru, dar mâinile-i erau aproape înghețate. Îşi trecu palmele peste față simțind atingerea bărbii nerase sub degetele sale. Nu mai avea să aştepte mult. Se putea întâmpla din clipă în clipă.

          02:03

          Un plânset de copil sparge tăcerea, ca un ecou al vieții. Subțire dar puternic, inundând cu sunet fiecare colț de încăpere. Se ridica rapid în picioare ca la un semnal de alarmă, încordându-şi fiecare muşchi al corpului. A sosit momentul. Privea intens spre uşa albastră din fața lui sperând cumva că ar putea lua foc şi i-ar face loc să păşească dincolo de ea. Inspiră profund. Trebuia să se calmeze într-un fel. Îi făcea rău copilului. Îl putea simți.

           Un copil... gândul ăsta îi aduse un zâmbet ascuns pe buze. Era tată. Pentru prima oară în viața lui avea să-şi strângă propriul copil în brațe. Ar fi dat orice doar ca el să fie în siguranță de acum înainte. Acea mânuță de om i-a adus atât fericirea cât şi disperarea. Bătea nerăbdător cu piciorul în podea.

           Nu voia să se gândească la asta, nu azi. Nu mai voia să se găndească că undeva, în lume, un alt copil se naşte la exact aceaşi oră, purtând exact aceleaşi semne cereşti. Semnele Gemenilor.

          — Domnule Rosewood! o voce groasă îl distrage din gândurile sale.

           Luă o gură mare de aer înainte să păşească spre doctor. Deschise gura să spuna ceva, însa doctorul i-o luă înainte exclamând:

          — Felicitări, domnule Rosewood! Sunteți tatăl unei fetițe perfect sănătoase!

           Sufletul îi zâmbea de bucurie. Tatăl unei fete... Îşi simți inima gata să-i sară din piept şi să o ia la goană. Ar fi vrut să intre şi să o vadă, însă zâmbetul îi pieri atunci când zări chipul serios al doctorului. Încordat şi păstrându-şi tonul cât de calm putu, domnul Rosewood rosti:

          — Este ceva în neregulă, domnule doctor?

            Expresia doctorului era precaută şi îngrijorată, de parcă analiza îndeaproape dacă să rostească acele cuvinte sau nu.

          — Domnule, este ceva straniu în legătură cu fetița, reuşi într-un final să spună, ceva ce n-am mai întâlnit până acum.

           Eliberă aerul pe care nu era conştient că îl ținuse atâta timp în piept şi îl privi pe doctor. Trebuia să se aşteptea la aşa ceva încă de când a luat decizia să îşi aducă soția la o maternitate de-a oamenilor. Ştia că e periculos, şi totuşi a riscat, de dragul şi siguranța fiicei sale.