ROBERT (I)

PROLOG

Te-am privit de la distanţă și am pierdut șirul clipelor de când o fac. Mereu te-am urmărit, mereu m-ai atras – misterul tău, de fapt. Voiam să aflu tot mai multe despre tine, despre persoana ta – să-ți cunosc sinele și eul. Gândurile. Aspirațiile. Emoțiile. Sau poate... Poate tatuajul de pe gât mi-a stârnit curiozitatea, cu toate că îmi vine greu să cred.

Acel „R". Mă întreb dacă e oare iniţiala numelui tău.

Aș spune că iese în evidență, dar atenția mea pentru detalii se impune și e cu putință să greșesc. Dar nu sunt aproape de tine în fiecare moment al zilei. Nu știu ce faci când nu ești aici, sau cu cine îți petreci timpul în absența mea. Nu se poate să te observ doar eu, având o mare de oameni de jur împrejurul nostru. Deși nu neg că mi-ar displace să fim doar noi.

Într-un târziu, te-ai întors spre mine, observându-mă, cel mai probabil, pentru că mă holbam la tine. Și am simțit cum panica mă cuprinde când ți-am întâlnit privirea. Mi-am ascuns faţa în fularul pufos pe care-l port în dimineţile răcoroase de februarie, de fiecare dată când trec prin faţa ta, şi nu am mai scos un sunet.

— Hei.

Glasul tău e grav, iar privirea ți-o ştiam, încă din trecut, rece ca de gheață – la fel de serioasă, de inexpresivă și de misterioasă. Dar care mă face, de fiecare dată, să-mi doresc mai mult, mult mai mult, când privirile noastre se intersectează, chiar şi din greşeală. Păcat însă că tu nu ai sentimente și nu arăți urme de emoţii.

Din diverse contexte reiese faptul că ai un suflet la fel de întunecat ca şi ochii în nuanțele lipsite de reflexii ale unui tăciune. Pietrele prețioase strălucesc în fața luminii, ochii tăi în schimb se scufundă în adâncuri tenebroase. Părul ca pana corbului nu-ți încadrează chipul obosit, e mereu într-o tunsoare fresh, dar atât de ciufulit încât mă intrigă. Deseori, șuvițe îți acoperă ochii, de parcă nu le-ar plăcea în creastă și simt cum mă pierd la vederea înfățișării tale.

Mi-am tras căciula albă, – pe care se aşternuse deja zăpada, – peste ochii în nuanţe diferite, şi m-am întors cu spatele la tine. Dar vocea ta, din urmă, îmi îngheţă sângele-n vene.

— Cu tine vorbesc, Albă ca zăpada.

Tu mi-ai dat prima poreclă – care, sinceră să fiu, niciodată nu mi-a plăcut cu adevărat. Aș fi preferat „Frumoasa din Pădurea adormită" sau poate chiar „Cenuşăreasa"; cu toate că nu am surori sau fraţi, sau vreo viaţă mizerabilă. Dar am auzit atât de multe versiuni ale aceleiași povești încât mi-ar fi plăcut să o simt pe propria-mi piele. Oof! Mă simt așa o copilă în preajma ta, R-

„R?" mi-am reptat în gând. Urechilor le sună bine, dar mă întreb când îţi voi afla adevăratul nume. Hmm... Până atunci mă gândesc că îţi voi spune Robert - pare că ţi se potriveşte.

Am zâmbit ușor, dar pe tine te-am ignorat aproape complet. Într-o clipă m-am făcut și nevăzută, fiindcă am fugit de lângă tine, trăgând rucsacul peticit în urma mea. Dar fularul mi-a rămas strâns pe nasul mic şi roşu. Dintr-un anume motiv, plecasem fericită.

Sper să ne vedem curând, Robert.

©All right reserved, -blaxy 2017.