ROBERT (I)

d a y I

O altă zi obişnuită în care te caut cu privirea, dar nu te găsesc – nu eşti nicăieri, Robert.

Am plecat de la şcoală mult mai repede decât ar fi fost în programă, liceul fiind atât de plictisitor în comparaţie cu ochii tăi – mereu plini de mister – care mă fascinează. Ajungând parcă hipnotizată de sclipirea lor când privirile noastre se intersectează, mă pierd.

E începutul lunii februarie, iar tu eşti îmbrăcat, încă de la prima noastră întâlnire, foarte subţire. Mă întreb, de fiecare dată când te observ cu simpla geacă de primăvară, dacă nu ai nevoie de o îmbrăţişare caldă. Dar nu; mereu m-am gândit de două ori înainte să te întreb.

Tu nu ai nevoie de căldură, sau de afecţiune. Eşti perfect în felul tău – rece, distant, atât de greu de citit. Eu în schimb arăt ca un mic cartof gonflabil (cu haina asta pe mine), care visează să vadă un zâmbet pe chipul tău, într-o bună zi.

— N?

M-am întors imediat, dându-mi seama că cea care m-a strigat era nimeni alta decât prietena mea cea mai bună – Ellie. I-am zâmbit, scoţându-mi nasul roşu din veşnicul fular pufos şi mi-am tras căciula mai bine pe urechi. Apoi, veselă, i-am făcut cu mâna în timp ce se apropia cu paşi repezi.

— Ellie, ce te aduce pe aici?

Blonda m-a privit lung, făcându-mă din acest motiv să mă încrunt, dar pe chipul ei „a răsărit", la fel de repede, un rânjet de toată frumuseţea, care m-a băgat în ceaţă. M-am apropiat de ea în grabă, trăgându-mi geanta după mine. S-a oprit exact înainte să ajungă lângă mine, la un număr de pași distanță.

— Ce-i cu rânjetul ăla, Ellie? am întrebat-o la fel de confuză, ajungând în stânga ei, dar nu mi-a răspuns, ci doar a continuat să rânjească. Ba chiar rânjetul a ajuns să mă sperie un pic.

Am ridicat o sprânceană, aşteptând răbdătoare răspunsul care a întârziat să apară, dar mi-a ignorat gestul, mimica. Și m-a întors cu spatele la ea, obligându-mă să privesc doar înainte. Atunci mi-am dat şi seama. Ellie se uita lung peste umărul meu, fiind cu ochii pe tine, Robert.

— De unde ai știut tu asta?

— Ar fi nedrept să-ţi spun.

Cu astea fiind spuse, m-a împins în direcţia ta (şi era să cad). Dar ce nu ştie Ellie este faptul că îmi este teamă – îmi este frică că mă voi face, din nou, de râs în fața ta. Presimt că o voi da de gard exact ca data trecută şi că voi fugi ca o fricoasă ce sunt.

Am înghiţit în sec, încercând să-mi ascund faţa în fularul alb-negru, aşa că mi-am lăsat privirea în pământ ca să nu fiu observată. Știam că nu ai cum să fii interesat de o ciudată ca mine, atâta timp cât tu eşti perfect.

Sau, cel puțin, erai perfect – până să mă întâlneşti pe mine, Robert.