Insemnarile unei fete pierdute

Capitolul 1

       Am fost o simpla fata, zambareata si fericita, dar totul s-a schimbat la varsta de 13 ani...Bunica mea a decedat din cauza unei complicatii ce a aparut in timpul unei operatii, iar acest lucru m-a aruncat de pe traseul ce mi-l imaginam. Ea era pentru mine mai mult decat o bunica, nici mama nu ii puteam spune. Ea era un inger ce nu avea ce cauta in lumea asta plina de idioti care iti vor raul. Am crezut ca asta este tot, ca asa este viata: te loveste o data, apoi urmeaza a doua lovitura peste ceva timp, dar nu imi trecea prin minte ca te poate lovi de atat de multe ori intr-un timp atat de scurt si o perioada atat de fragila. Aceste lovituri m-au bagat intr-o depresie severa, din care nu am scapat nici pana acum, desi se implinesc aproape un an si jumatate de la prima fisa medicala, pe care o urasc asa de tare. Am umblat pe la toti doctorii, insa niciunul nu a reusit sa ma tina la sedinte mai mult de o luna. Mereu ma gandeam ca am o cale de scapare, insa, cu cat ii descopeream mai mult pe psihologi si intelegeam modul lor de gandire, renuntam din cauza ca realizam ca nu imi revin. Psihiatrii mi-au dat pastile, insa nici acestea nu aveau efectul dorit. Am intrebat unul dintre psihologi ce am mai exact,   iar acesta   mi-a spus, uitandu-se in ochii mei, urmatorul lucru: "Vrei sa iti iei viata pentru bunica ta, dar, desi e doar o idee pentru unii, pentru tine a devenit un tel, iar aici nu mai stim niciunul ce sa facem.." Mi-am strans bagajul si am plecat plangand de la acea sedinta. Nu am simtit dor ca acela niciodata. Respiratia mi se taiase si inima parca inghetase. Dorul este cand realizezi cu adevarat ca o persoana nu mai face parte din viata ta. Ai da orice pentru imbratisarea aia, pentru un sarut pe frunte, pur si simplu pentru un nenorocit de zambet, insa stii ca vei mai avea parte de el doar in vise. Nimic nu doare mai tare.

         Tatal meu si cu mama au divortat pe cand aveam eu cinci ani, insa nu am fost afectata mai deloc. Ce mi-a distrus relatia cu tatal meu a fost minciuna. Nu suport minciuna si nu o voi suporta niciodata. Am fost mintita de catre tatal meu cu privire la caracterul mamei, la divort, la el, la noua lui sotie, dar cel mai trist, cu privire la sentimentele lui fata de mine, care s-au adeverit a fi nu tocmai ce ma asteptam eu sa fie. El a incetat relatia cu mine cand a aflat de depresie, moment in care a dat vina pe oricine altcineva, dar nu pe el. Nu intelegea ca toate glumele proaste si batjocurile au sfaramat inima unei fete de 14 ani. Am incercat sa ma sinucid de trei ori prin intermediul unor supradoze de anti-depresive si o data am vrut sa sar de la etajul sapte. Penultima mea supradoza m-a bagat in spital, unde am petrecut doua saptamani. Ma simteam mult mai bine, mai ales ca tata a venit plangand la spital, cred ca realizand macar ca sunt in depresie, nu neaparat si ca a fost 80% vina lui.

Stiu sigur ca pot spune ceva ce toata lumea care a practicat sau practica acea activitate in care ne mangaiem incheieturile cu lama, probabil luata dintr-un aparat de ras, poate fi de acord: taiatul este o activitate care ofera placere in acelasi timp cu durere. Suna confuz pentru cei ce nu cunosc, dar multi dintre voi care ati ajuns sa cititi o carte cu acest subiect sigur intelegeti

Recomandare: John Newman-Goodnight Goodbye