Vei Fi A Mea (Finalizată)

Capitolul 27.Iertare (2)

Cu pasi mici ma apropii de sufragerie . Înghit în sec și îmi umezesc buzele înainte de a intra în încăperea, pe care încep să o cercetez cu privirea. Atunci când îmi dau seama că el nu e aici ,un sentiment profund de deziluzie ia locul emoțiilor de dinainte.Respir profund și îmi las brațele să cadă pe lângă corp. Nu m-a așteptat. Ăsta e primul gând care mă omoară pe dinăuntru.Chiar dacă nu știam ce să îi spun ,mi-ar fi făcut plăcere dacă ar fi rămas.
Nu știu ce avea de spus, dar probabil nu era ceva important dacă a hotărât să plece.

"Hei, ratusco, în sfârșit te-ai decis să ieși!" Vocea lui mă face să tresar. Mă întorc brusc și atunci când îl văd la câțiva metri de mine ,îmi ascund cu greu un zâmbet. E perfect, ca intotdeauna și e aici pentru mine.

"Eu...nu...Îmi pare rau...că te-am făcut să aștepți...adică...pentru câteva secunde am crezut..." Mă balbai,încercând din răsputeri să nu îi întâlnesc ochii ,care sunt ațintiți asupra mea. Nu mai sunt nici măcar în stare sa leg câteva cuvinte într-o frază. De ce trebuie să reacționez astfel ? Nu e decât Drew, până la urmă. Ciudat cum până și la auzul vocii sale inima îmi tresare în piept.De când știu motivele pentru care nu mi-a spus nimic despre mama și Jim, de la Sabrina, durerea din piept nu mai este la fel de apăsătoare.

"Doar nu credeai că m-am răzgândit și am plecat cu ceilalți..." Îmi spune schitand un zâmbet strengaret. Eu aș intra în pământ de rușine ,în timp ce el se distrează, ca de obicei ,pe seama mea. Prefer să dau din cap in semn de "nu" ,dar roșul intens din obrajii mei par a mă da de gol că tocmai am mințit.

"Chiar credeai că am plecat." Se apropie încet, micșorand distanța dintre noi.
Îmi așez ,nervoasă, o șuvița de păr după ureche ,rămânând în tacere.

"Hei,Mag! Sunt aici să vorbim... ,dar daca tu nu ai de gand să îmi vorbești, iti cer doar să mă asculți. Bine ?" Spune pe un ton calm,atunci cand ajunge în fața mea. Se apleacă ușor pentru a-mi întâlni privirea și din nou nu ma simt în stare să îi vorbesc. Dau afirmativ din cap ,iar el îmi dăruiește un zâmbet trist.

"Știu că ești supărată pe mine, ai tot dreptul..." Imi spune oftand.

"Dar nu..." Îl întrerup pentru a-l corecta. Eu nu sunt supărată pe el, adică eram supărată pe el dar asta nu mai contează.

"Credeam că eu vorbesc si tu asculți. Așa am hotărât mai devreme." Își așează un deget deasupra buzelor mele făcându-mă să îmi înghit și puținele cuvinte pe care vroiam să i le spun.

"Bine. Și cum îți spuneam, ai tot dreptul să fi supărată pe mine, te-am mințit și nici nu îți poți imagina cât de dificil a fost pentru mine să te privesc în ochi știind deja totul. Vroiam să îți spun, chiar vroiam, la naiba am fost primul care vroia să alerge la tine să îți spună adevărul știind prea bine cat de mult îți doreai să afli cum stau de fapt lucrurile între părinții noștri ,dar și primul care s-a gândit cât a-i suferi dacă a-i fi pusă în fața faptului împlinit. Poți să ma urăști dacă vrei ... Trebuie sa stii că am încercat doar ,să protejez o persoană care înseamnă enorm pentru mine, să te protejez. Probabil ți se pare o scuză ieftină, dar îți cer să mă crezi. " La sfarsitul ,asa zisului discurs, ce mi-a ajuns direct la inimă, îi întâlnesc ochii verzi plini de părere de rău. Cu alte cuvinte, tocmai si-a cerut iertare. Nu mi-a spus nimic din ce nu știam deja de la Sabrina ,dar auzind aceleași lucruri de la el , că îi pasă de mine, că ține la mine, are un anumit efect asupra mea. Inima îmi bate in piept de două ori mai repede decât de obicei și nu reușesc să îmi iau ochii de la el. Știu ca e rândul meu să îi spun ceva ,iar îndemnul său nu întârzie .