E doar vina mea...

26. Povestiri din copilarie

Din perspectiva lui Allis:
Ma simt vinovata.Daca Seb pateste ceva este doar vina mea.Ca de obicei.Deja m-am obisnuit sa-mi spun asta mereu: "e doar vina mea".Daca viata mea ar fi un roman, titlul sau ar fi "e doar vina mea". Acum realizez ca doar stau si nu fac nimic.Pur si simplu ma uit in gol.Emma ma zguduie putin.
-Allis! Unde ziceai ca e Seb?
-Nu...stiu...
-Si pleci asa?!Nici macar nu stii unde e! Iti risti in halul asta viata??
-El ar face-o pentru mine.
Ma catar pe o casa in contructie, destul de inalta si privesc baza ce cuprinde 2 dealuri, iar pe cel opus mie se afla cladirea de sticla. Acela era dealul nou, iar acesta este cel vechi, locul unde se afla depozitele, iesirile subterane de urgenta si o parte din case, printre care si cele in constructie.
Simt cum ceva ma trage de picior. Era un zombie. Avand in vedere ca mi-a distrus sirul gandirii, tip putin pe moment, apoi iau o sageata din tolba si i-o infig in cap.
-Daca continuui asa, voi avea nevoie de mai multe sageti.
In mintea mea apar tot felul de momente petrecute alaturi de Seb la detentie. Rasetele acelea ce umpleau sala de antrenament in fiecare seara. Cred ca acelea erau singurele momente in care nu ma mai gandeam ca e doar vina mea, ma gandeam doar la tampeniile ce imi treceau prin minte, si pe care i le spuneam lui Seb. Asta era calmantul meu. Dar daca Seb nu va mai fi, eu voi ceda. Exact asta e ceea ce isi doreste Harry. Daca Seb nu e in pericol. Se joaca cu mintea mea. Am fost atat de naiva..
Jade! Trebuie sa discut cu ea. Ea trebuie sa-l caute pe Seb. Intre timp, eu am sa ma ocup de Harry.

Ma privesc intr-un geam ce se sprijina de unul dintre peretii gri, monotoni ai constructiei. La balconul unei cladiri in constructie, cu genunchii la piept. Asta nu sunt eu. Ma ridic, insa un glont imi strapunge mana dreapta, iar arcul imi cade, eu intinzandu-ma pe betonul rece.Cine m-a impuscat?Ma lipesc de un perete si ma uit la atacatorul meu. Un tip inalt, imbracat complet in negru: un palton negru desfacut, lasand la vedere un flanel din lana si o pereche de pantaloni negri.Are ochii albastrii si parul castaniu, usor ridicat. Tinea in mana dreapta un pistol.

-Allis...
-Cine esti?
-Off...clasica intrebare fara sens. Eu sunt Spencer.
-Ma mir ca ai raspuns.
-Eu sunt diferit.
Spune stand la acelasi nivel cu mine.
-Harry mi-a cerut sa te duc la el.
Cu mana stanga, il lovesc in fata, apoi, putin cam agitata,incerc sa ma ridic si sa fug, insa ma impusca in piciorul stang.Scot un mic tipat si imi duc privirea inlacrimata spre el.
-Cand vorbesc, lasa-ma sa termin. Asa, dupa cum spuneam, Harry mi-a cerut asta, dar eu nu  pot fi condus de nimeni, asa ca voi face opusul. Tu, urmeaza-ma!
-In primul rand, si daca as vrea nu prea pot, iar in al 2-lea rand, nu te cred. Ma vei duce direct la el.
Ma ia in brate in stil mireasa si imi sopteste:
-Daca te duc lui Harry nu o sa-mi recapat puterile, insa daca te duc prietenilor tai, ei ma vor conduce la persoana careia chiar as vrea sa-i vorbesc.
-Si cine e acea persoana?
-Tu chiar esti o fire curioasa...il cheama Dominic.
-Interesant...inca un zombie?
-Ceva mai tare de-atat.
-M-ai facut curiosa.
-O sa-l cunosti curand...Dar mai intai, am inteles ca e un baiat Seb care te cauta.
Ochii mi se fac cat cepele. Seb e in viata... Harry nu i-a facut nimic. O piatra mi se ia de pe inima.Atata timp cat Seb e bine, adica una dintre cele mai importante persoane din viata mea e bine si eu sunt. Cand Emma plecase, iar eu nu stiam cum se simte ea, daca e bine, e multumita cu locul in care a plecat, eu nu stiam ce sa fac sa iau legatura cu ea, vedeam doar stirile dintre baze in care aparea si ea printre cei mai bun cautatori. Eram, sunt si voi fi mereu mandra de ea, de persoana minunata ce a devenit, acea persoana matura, gata sa-ti sara in ajutor, sa te asculte si sa te consoleze cand simti ca lumea nu te mai accepta cum o facea odata, sau cum n-a facut-o niciodata. Revenind, cand Emma plecase ma simteam sigura, parca o parte din mine plecase, partea cea mai luminoasa, asa ca ma asigurasem ca nimeni nu o sa mai intre in inima mea, eram pregatita sa ma izolez cat mai mult, insa Seb a fost acolo sa ma ridice cand toti ma urau, inclusiv cand Kate,Jade si Chloe ma faceau sa ma simt in plus.Astfel, Seb a devenit o persoana importanta pentru mine, un om care va fi mereu acolo sa ma asculte cum ma plang ca un copil, cum incep sa rad atat de tare ca ma doare burta si imi dau lacrimile. Inainte sa vad aceasta parte a lui Seb, obisnuiam sa cred ca oamenii sunt foarte imprevizibili, ca intr-o zi te pot face sa te simti ca in al 9-lea cer, iar dupa aceea sa-ti dea drumul cat sa faci cunostiinta cu pamantul. Gandeam asa fata de toti oamenii. Prima persoana care mi-a distrus aceasta regula a fost Emma, ea disparuse, si odata cu ea si evadarea din aceasta regula, acest obicei de gandire. Exact atunci cand eram sigura ca oamenii sunt atat de malefici si de schimbatoi, Seb mi-a schimbat cumva perspectiva lucrurilor. Tot ceea ce a facut el a fost sa se deschida in fata mea, sa- mi povesteasca despre el diverse lucurile si tampenii din trecut. Asa am ajuns sa-l pretuiesc si sa tin la el atat de mult. E ca fratele meu, poate chiar mai mult de atat, parca e un element al vietii mele de care nu ma pot desprinde,atat de important e Sebastian pentru mine.

-Deci, acum ma crezi?

-Da, te cred.Insa te anunt de pe acum ca nu scapi pana nu-mi faci cunostiinta cu Dominic.

-El te crede o fata intr-adevar speciala, iar acum vad de unde a tras concluzia asta.

-Dragut...dar el ma cunoaste?

-Mai bine decat oricine.Dar acum lungim povestea. Vom avea destul timp sa ne cunoastem in curand.

Poate ca va parea ciudat, insa acum simt de parca numele Dominic imi pare foarte cunoscut. Cred ca mi-a zis candva Harry o poveste. Aveam in jur de 11 ani, cam asa. Stateam cu Harry pe un deal, era vara. Ca de obicei priveam apusul. Eram la vreo 10 minute departare de casa, insa mereu simteam ca si cum, daca as fi stat prea mult acolo nu ar mai fi existat cale de intoarcere. Probabil credeam asta pentru ca Harry aveam un orar foarte strict, pe care nimeni, nici macar eu, nu imi permiteam sa-l incalc, pana in acea seara... Tocmai ce ploaia se oprise, o ploaie scurta de vara, in care eu dansasem alaturi de prietenul meu cel mai bun. Stateam pe o piatra, langa Harry, si radeam, sincer, nu imi aduc aminte de ce, eu in general radeam alaturi de el. Sa inceapa povestea:
"-Esti draguta cand razi...
Ma uit stanga-dreapta, parca cautand pe oricine altcineva in afara de mine. El chicoteste scurt si apoi se uita la mine. Chiar daca realizez ca el chiar vorbea de mine, vreau sa-i vad reactia.
-Da, tu.Ce e? Nu ma crezi?
-Sincer, nu. Cine esti tu si ce ai facut cu Harry?
-Ar trebui sa plecam..se face tarziu si stii ca nu-mi place sa intarziem.
-Ocolesti subiectul...hai sa mai stam
-Nu putem. Parintii ne vor omori daca afla ca am stat pana tarziu.
-Dar ei sunt plecati, nu o sa le spuna nimeni. Mai spune-mi o poveste inventata, te roooog
Vocea mea de copil functioneaza intotdeauna. Harry nu poate rezista aceastei voci.
-Bine, fie...Asta e o poveste pe care mi-a spus-o o pesoana foarte importanta. Era candva un baiat Dominic, care isi ura viata. Facuse o gramada de greseli si nu exista una pe care sa n-o regrete..Avusese incredere in cine nu trebuia, intr-o persoana malefica, care decat profita de el pentru secretele, legendele, vrajile, absolut tot ce ascundea mintea sa. Dar cand Dominic a ajuns sa fie izolat, si-a dat seama ca nu trebuia sa aiba incredere, nu trebuia sa povesteasca tot ceea ce invatase de-a lungul vietii sale de 20 de ani.
-Wow...nu te-am mai auzit niciodata vorbind asa, parca tu ai fi Dominic. Mi se pare ca acest tip isi regreta intreaga viata si uita de partea buna a acesteia.
-Dar daca nu exista o parte buna?
-Mereu exista o parte buna. Trebuie mereu sa existe o parte buna, una pozitiva.
-Asta m-ai invatat tu pe mine de cand ne cunoastem: sa cred. Sa cred ca lucrurile vor fi mai bine.
- Ai 12 ani si vorbesti de parca ai fi deja trecut prin viata.
-Stiu...dar asta e ceea ce simt. Allis, esti singura persoana care ma intelege cu adevarat, iar pentru asta nu vreau sa te pierd si tin atat de mult la tine.
Ma ia in brate si ma strange tare la pieptul lui, de parca ar fi sfarsitul lumii. Il iubesc pe Harry, e ca un frate pentru mine. Este probabil cea mai importanta persoana din viata mea si as suferi foarte mult daca l-as pierde."
Imi aduc aminte perfect discutia noastra. Pe atunci credeam ca daca l-as pierde pe Harry ar fi ca si cum as muri. Si iata-ma acum: l-am pierdut pe Harry de vreo 4 ani, si inca sunt in viata. Doar ca eu am adus apocalispa pe acest pamant nevinovat, doar pentru ca nu l-am ascultat la timp.
Offf...ma simt atat de vinovata. Parca toate gloantele si sagetile aruncate, tot sangele pierdut, totul e din vina mea. Oamenii ma urasc. Soarta ma uraste. De ce nu ma putea ucide vreun zombie? Inseamna ca exista cu adevarat un motiv pentru care eu inca traiesc. Cineva vrea ca eu sa fac ceva, sa imi indeplinesc menirea in aceasta lume. Si exact asta am sa fac.