VAMPIRIȚA

2. În pădure...

*

Pădurea era deasă şi întunecată. Ceaţa care fusese peste sat cu o noapte înainte, acum înainta cu repeziciune spre grota unde erau cei doi fugari.

Ella îl îngrijea pe Christopher. Acesta era întins pe o pătură şi tremura îngrozitor de tare. Afară începuse să bată vântul cu putere, încât părea că întreaga grotă o să se despice în două.

Vampirul era din ce în ce mai deshidratat. Culoarea ochilor lui începeau să se schimbe. Era în chinuri, iar fata îl privea neputincioasă cum se zbate în ghearele morţii. Îi tot punea comprese cu apă pe cap şi îl înfăşura în pături calde, însă frigul nu contenea să-l scuture.

Aprinsese şi focul, dar acesta nu mai rezista mult şi avea să se stingă. Trebuia să meargă după câteva lemne. Îi era frică de vântul care se stârnise afară... urma să înceapă furtuna. Îşi adună tot curajul rămas şi ieşi afară din grotă, nu înainte de a-l mai privi odată pe Christopher care tremura sub pături.

Reuşi să adune câteva bucăţi de lemne când la un moment dat, se auzi chemată. Prima dată nu băga de seamă, punând totul pe baza imaginaţiei, dar apoi o nouă chemare, şoptindu-i numele, îi ajunse la urechi. Vampirul o chema.

Renunţă să mai caute după alte lemne şi se mulţumi cu cât adunase. Se îndreptă în grabă spre grotă. Încă se întreba cum reuşise să o strige având în vedere că era departe de locul unde se afla el.

Când intră înăuntru îl văzu. Era ridicat în capul oaselor şi o implora să vină. Faţa lui strălucea de la transpiraţie, iar focul aproape se stinsese. Ella puse lemnele pe care le adusese pe foc şi apoi se duse la el.

- Unde ai fost? Întrebă el încet.

- După lemne, răspunse ea scurt, cu voce tremurândă.

- Te-am chemat!

- Ştiu. Am auzit. Cum ai reuşit? Întrebă ea mirată.

Îi luă câteva minute să se gândească, între ei lăsându-se o linişte apăsătoare... încă se mai gândea dacă să îi spună adevărul, dar cel mai teamă îi era că nu o să îl creadă.

- Deci? Întrebă ea din nou stăruitor.

- Nu ştiu, dacă să îţi spun sau nu... mărturisi el, ceea ce gândise în mintea lui, cu câteva secunde înainte. Mi-e teamă că nu o să mă crezi, continuă el, încet uitându-se în ochii ei.

- Încearcă-mă, răspunse ea, provocându-l. Cred că o să pot face faţă.

Christopher o privi entuziasmat... deja începea să îi placă fata... poate chiar prea mult... apoi se lăsă jos cutremurat... el era un monstru, blestemat să se hrănească cu sânge toată viaţa lui... ea putea fi următoarea pe lista lui mai ales că suferea în acele momente... dacă nu se hrănea urma să moară... ştia prea bine că nu mai avea mult timp la dispoziţie.

- Bine. Spuse el. Am să îţi spun. Promite-mi să nu râzi, continuă el, serios de data asta.

- Bine... spuse ea, aşteptând cuminte.

- Te-am chemat cu puterea minţii, începu el, încruntându-se când o văzu strâmbându-se.

Era clar că nu îl credea. Trebuia să fie mai convingător.

- Ştiu că nu ai cum să mă înţelegi, spuse acesta. Sufăr. Sunt pe moarte. Aveam nevoie de tine cu disperare. M-am gândit că m-ai abandonat, că ai fugit şi m-ai părăsit. Inima mea totuşi nu putea să accepte asta, aşa că am început să te strig în mintea mea, sperând să mă auzi.